Rada(28) din caietele Radei

După ce a pus receptorul în furcă, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre fereastră. Părea indispus.
Directorul, era un bărbat înalt cu trăsături masculine bine conturate. Părea dăltuit în piatră, ca o statuie grecească, alură de zeu. Avea sub fruntea înaltă ochi negri, sfredelitori, impunea respect. În acele momente îmi păruse şi mai înalt. Se mulţumise să mă privească în timp ce aşteptam să apără Mugur. Îi susţinusem privirea şi mă întrebam de ce l-o fi chemat, însă, nu îndrăznisem a spune nimic, deşi, nu se mai întâmplase una ca asta. În răstimpul de când eram la casa de copii, nu am auzit să fi chemat la el pe careva dintre vizitatori înainte de-a semna un bilet de voie.
Într-un târziu, am auzit vocea secretarei, apoi, uşa s-a deschis. .
- A ajuns tânărul pe care-l aşteptaţi, tovarăşe director.
- Să intre. A venit răspunsul scurt, grav. Când a intrat, a părăsit locul de lângă fereastră întinzându-i mâna. Mugur, nu păruse intimidat de prezenţa lui, era aproape la fel de înalt, l-a privit senin, degajat. A luat mâna întinsă, strângându-i-o, salutând milităreşte.
- Să trăiţi!
- Să trăieşti tinere! Sima este numele meu. Ia loc pe fotoliul acela, aşa, şi tu Rada! Cum te numeşti?
- Toma Mugur.
- Doreşti un pahar cu apă, Mugur? Sper că nu te deranjează dacă-ţi voi pune câteva întrebări!
- Mulţumesc frumos, nu doresc. Nu, nu mă supăr. Vă ascult, ce vreţi să aflaţi despre mine? De aceea m-aţi chemat.
- Îmi placi Mugure. Esti perspicace. Vreau să ştiu cu cine iese, pe mâinile cui o las pe prinţesa noastră. Spune-mi, cu ce te ocupi? Am înţeles de la Rada că eşti din satul ei. Ce mai face primarul vostru? Te deranjează dacă-l sun să-l întreb de tine?
- Nu. Sunaţi-l. Dar apoi, după ce vorbiţi cu el… o lăsaţi pe Rada să iasă cu mine în oraş?
- Mai vedem… Câţi ani ai?
- Douăzeci împliniţi.
- Armata?
- Am făcut-o, şase luni după liceu.
- Eşti student va să zică. Unde? Staţi o clipă… Maria!… Fă-mi te rog legătura cu primarul din P.
- Aşa, unde spui că eşti student?
- Întrasem la silvicultură… am făcut un semestru, am întrerupt , probleme în familie…
Noroc cu ţârâitul telefonului care a oprit interogatoriul la care era supus Mugur.
-Alo, da… să trăieşti bătrâne! … A! Nu, nu vin, am altele pe cap acum… desigur, te aştept când vii în oraş. Uite de ce te caut. Cunoşti, ai acolo la tine, un tânăr, Mugur… O clipă. Care-i celălalt nume al tău? Spusese uitându-se la Mugur, după ce acoperise cu palma receptorul telefonului.
- Toma. Venise răspunsul scurt al lui Mugur, era atât de sigur pe el. În timp ce directorul vorbise la telefon mă privise, părea amuzat de situaţie, doar ochii lui păreau a spune: uite la ce mă supun din cauza ta.
- Da, aşa, Toma Mugur… sigur… nu… îţi aminteşti că am vorbit de o fată ce-i aici, de la tine de acolo… Rada… Da, Roman… Sigur… de asta te sunasem. … E-n regulă, bătrâne. Mulţumesc! … Neaparat! Să trăieşti, bătrâne!
A închis telefonul, şi-a frecat palmele, pe faţă i se lăţise un zâmbet în vreme ce ne privea. Apoi mi se adresase:
- Rada, du-te la tovarăşa secretară şi fă-ţi bilet de voie. Între timp eu şi cu Mugur mai vorbim. Trei ore este suficient. Acum este aproape ora treişijumătate, până la şasetreizeci. -Apoi şi-a întors privirea spre Mugur-. La noi la ora şapte este cina, Rada trebuie să respecte programul.
- Vă mulţumesc, tovarăşe director! Am spus în timp ce m-am ridicat. I-am lăsat singuri, Am rugat-o pe secretară să-mi facă un bilet de voie, apoi am fugit în cameră să mă schimb. A trebuit să ocolesc clădirea. Mă uitam la ceas să nu întârzii prea mult. Era cald, era vară şi eu pluteam pe aripi de vis. Dintr-o dată, viaţa îmi păruse frumoasă. După ce am umezit un prosop la chiuveta din baie, nu aveam timp de duş, m-am şters cu el pe tot corpul, apoi am îmbrăcat o rochie nouă, din stambă. Mi-am desfăcut codiţele, lăsându-mi părul pe spate. Fremătam de emoţii. În câteva minute alergam pe scări, înapoi spre direcţiune. Secretara, văzându-mă, a exclamat:
- Arăţi ca o prinţesă, tânără domnişoară! Dar să ştii că prinţesele nu aleargă… se lasă aşteptate. Hai, trage-ţi sufletul! Doar nu vrei să intri aşa? Nici nu poţi respira. Ţi-am mai spus, într-o zi ai să-ţi frângi gâtul, Rada. Uite, ia biletul de voie.
- Mulţumesc, tovarăşa secretară! Pot să intru?
- Desigur.
După ce mi-am trecut mâinile prin păr, am tras aer în piept, adânc, am bătut la uşa directorului, imediat din spatele ei s-a auzit, intră Rada.
Intrasem cu inima zvâcnind bezmetic, privirile celor doi bărbaţi m-au săgetat. Mugur s-a ridicat. Mă privea de parcă atunci m-ar fi văzut prima oară. Cu respiraţia sacadată din cauza alergării şi-a emoţiilor am spus:
- N-am întârziat prea mult, nu-i aşa? Poftiţi biletul de voie, tovarăşe director.
L-a luat, a semnat fără să-l citească apoi mi l-a întins.
- Poftim Rada. La şasetreizeci punct, eşti înapoi. Tinere, ţi-o încrezinţez. Ai grijă să o aduci înapoi teafără. Dacă păţeşte ceva, eşti răspunzător.
- Aşa o să fie, nu vă faceţi griji. Mulţumesc domnule Sima!
- Hai, plecaţi acum.
Şi-au dat mâna bărbăteşte. Eu am îngânat un la revedere şi am părăsit biroul cu Mugur în spatele meu, urmăriţi de ochii aprobatori ai secretarei.
La ieşirea din clădire ne aştepta cohorta de copii, au reînceput să cânte:
“Ra-da-a-re-un-iu-bit. Ra-da-a-re-un-iu-biiit!”
Mugur îi privise amuzat, în vreme ce eu mă ruşinasem de cuvintele lor. Mă întorsesem spre ei cu ciudă, ameninţător, strigându-le: Vorbiţi prostii! Hai, fugiţi de aici! Terminaţi odată, diavoli mici ce sunteţi! Mergeţi la joacă. Cu cât vedeau că mă irită, cu atât strigau mai tare, făcând cerc în jurul nostru.
Odată ieşiţi poartă, urmăriţi fiind de privirile şi cântecul copiilor, Mugur mi-a căutat mâna. Mi-o retrăsesem. Ca să să mă necăjească, râzând, spusese.
- Sunt iubitul tău… iubita mea, Rada… dă-mi mâna. Nu-i auzi? Ascultă-i! Copiii nu mint, degeaba ţi-e ciudă pe ei!

Rada(27) din caietele Radei

Alergasem spre poartă cu inima să-mi iasă din piept de bucurie în speranţa că este unul dintre fraţi. Trecuse ceva timp de când nu mai aflasem nimic despre ei. Viorel abandonase şcoala, a părăsit casa de copii şi s-a angajat pe un şantier undeva în sudul ţării. O vreme ne-am scris, apoi ultimile două scrisori pe care i le trimisesem s-au întors. Pe plic scrisese cineva cu pixul, „destinatar necunoscut”. Teo, nu-mi mai scria nici el. În ultima scrisoare primită, îmi scrisese că are de gând să plece şi el să-şi caute de lucru.
Mai avusesem câţiva metri până la poartă şi căutam din ochi persoana care venise la mine. Nu era nimeni în faţa porţii, iar în gheretă prin geamul uşii, zărisem doar chipiul portarului. Începusem să cred că este o farsă şi mă pregătisem să fac calea întoarsă, spunându-mi că m-au păcălit. Însă, uşa gheretei s-a deschis şi am auzit vocea celui de care uitasem cu desăvârşire în febra şi emoţiile examenului de admitere. Apoi avusesem alte gânduri. Mugur şi întâmplările din ziua când l-am cunoscut rămăseseră în urmă. Auzindu-i vocea, tremurul pe care-l simţisem doar în acea zi mă luase din nou în stăpânire. Câteva secunde m-am oprit neştiind ce să fac. Îmi venise să fug înapoi la bucătărie, să mă ascund. Dar Mugur ieşise şi venea spre mine cu braţele întinse a îmbrăţişare.
- Rada, greu te mai găseste omul… şi mult te laşi aşteptată. Hai, ce te-ai oprit acolo, de parcă ai fi văzut o stafie?
M-am apropiat de el cu obrajii în flăcări. Picioarele nu mă mai ascultau şi dintr-odată gura mi se uscase, abia reuşisem să îngaim, în timp ce-mi ascunsesem faţa la pieptul lui.
- Mugur, ce-i cu tine aici? De ce-ai venit?
- Nu te bucuri Rada că mă vezi?!
- Ba da, nu… nu ştiu, nu mă aşteptasem să fii tu. Cum ai aflat unde sunt?
- N-a fost greu. Câte case de copii sunt în prăpăditul ăsta de oraş? Doar una. Da?
Mi-ai spus că stai la casa de copii… şi cum din oraşul ăsta ai luat autobuzul, restul este logică.
- Bine, bine, Mugurel. Dar de ce ai venit?!
- Să te văd! Spune-mi cum poţi pleca de aici? Am ceva probleme de rezolvat, mai stau o zi, două, pe aici, m-am gândit să-ţi fac o surpriză. Haide, ai voie să ieşi în oraş? Mergem la un suc undeva, unde vrei tu… Apoi se întorsese apropiindu-se de portar înainte de-a apuca să spun ceva.
- Tovarăşu’, o lăsaţi să vină cu mine la un suc? Avem multe să ne spunem. Cu cine trebuie să vorbesc să o lase câteva ore afară dintre zidurile astea? Mhh…hmmm, îmi aminteşte de cazarmă.
- Nu are voie să plece decât cu bilet de voie. Dar cine eşti dumneata? Sunteţi rude?
- Desigur! Sunt vărul ei.
Auzindu-l cu câtă seninătate minte, mă bufnise râsul, astfel reusisem să-mi ţin în frâu emoţiile. Aveam încredere în el şi pentru că îmi doream să ies în oraş, îmi doream să-l ţin de mână ca în ziua aceea, am intrat în jocul lui şi am spus:
- Da tovarăşul portar, este vărul meu dinspre mamă. Mă lăsaţi să ies?
- Nu se poate! Fără bilet de voie nu se poate. Ştii bine asta, de ce mă mai întrebi?
- Vă rog să-mi spuneţi dacă tovarăşul director este şi să-mi permiteţi să-l sun.
- Portarul, aşa cum mă aşteptasem, a luat telefonul şi a sunat la direcţiune.
- Alo! Aici poarta. Tovarăşul director este? … Să trăiţi! Este aici o fată, Rada, vrea să vorbească cu dumneavoastră. … Da, sigur, să trăiţi! şi mi-a întins receptorul.
- Bună ziua, tovarăşul director! Pot să vin până la dumneavoastră?
- Ce s-a întâmplat Rada? Sigur că poţi.
- Mulţumesc! Vin acum.
Am pus receptorul în furcă şi m-am întors spre Mugurel:
- Aşteaptă-mă aici. Nu durează mult. Merg să-mi fac un bilet de voie… mă schimb şi plecăm.
- Dacă vrei, poţi veni şi aşa. Îţi stă bine în halat alb.
Abia atunci, auzindu-l, mi-am dat seama că nu dezbrăcasem halatul când am ieşit din bucătărie. Am alergat cei câţiva metri care mă despărţeau de intrarea principală. Accesul pe acolo, nouă copiilor, ne era interzisă. Dădea într-un hol imens unde erau expuse pe panouri, desene, diverse fotografii şi unele obiecte confecţionate de noi copiii casei. În partea aceea de clădire, la etaje diferite se găseau birourile administraţiei. Am urcat în fugă până la etajul patru şi am bătut la uşa secretariatului. Din spatele uşii am auzit vocea secretarei.
- Hai, intră Rada.
- Bună ziua! De unde aţi ştiut că sunt eu?
- Eu ştiu tot, Rada! Mai puţin ce te mână aşa de cu zor… iar ai urcat scările câte două-trei. Într-o zi, o să-ţi frângi gâtul! Du-te la tovarăşul director, te aşteaptă.
- Am bătut şi la acea uşă apoi am intrat fără să aştept chemarea. Directorul mă aştepta. Stătea la birou cu bărbia sprijinită-n palma dreaptă, cu degetul arătător ridicat peste gură. Cunoşteam acea poziţie gânditoare. Îmi fusese teamă că nu am nimerit într-un moment propice şi că nu prea aveam vreo şansă să mă lase să plec în oraş.
Îmi pierdusem curajul, n-am putut să spun nimic. Mă oprisem în faţa lui şi aşteptasem. După câteva clipe care mie-mi păruseră ceasuri, m-a întrebat:
- Ce s-a întâmplat Rada? Te ascult.
- Nimic, tovarăşe director… ştiţi…
- Nu ştiu. Spune, ce te tot sfieşti atâta. N-ai venit tu doar aşa la mine, să mă vezi. Ia loc, te rog!
- Mulţumesc, nu stau. A venit cineva la mine şi v-aş ruga să-mi daţi voie în oraş o oră, două.
- Cine-a venit? Şi de ce vrei să mergi în oraş? Nu puteţi sta în sala de protocol să vorbiţi?
- Este un băiat… cineva din sat de la mine, lucrează la primărie. Îmi amintisem de vorbele mătuşii şi de faptul că directorul îmi spusese că este prieten cu primarul…
- Daaa? Şi unde-i tânărul acum? La poartă?
- Da, tovarăşe director!
- Ia loc Rada! Aşteaptă puţin.
A ridicat receptorul, a învârtit cu un deget discul, formând un număr, apoi l-am auzit.
- Alo! Sima sunt. Condu-l te rog pe tânărul care a venit la Rada, la mine.

Rada(26) din caietele Radei

L-am urmat în casă. Călina se părea că ne urmărise pe fereastră şi l-a întâmpinat pe tata interogator:
- Aţi căzut la pace? Mihai, ai convins-o să mai rămână o zi două?!
- Pe cine să conving Călino? Este mai încăpăţânată decât un catâr. Pune-mi apă în ligheanul ăla să mă spăl şi pune să mâncăm. Hai Rada, spală-te şi tu. Ce-ai vrea să mănânci?
- O cană cu lapte este suficient, tată.
- Rada, îţi fac două ouă dacă vrei.-intervenise Călina- O să leşini de foame pe drum. Fii liniştită nu te otrăveşte nimeni.
- Las-o-n pace dacă nu vrea să mănânce. Să rabde! Nu vezi cât este de mofturoasă!?
Băusem laptele înghiţindu-mi lacrimile, apoi, mi-am luat punga cu pijamaua şi i-am spus tatei că plec. M-a privit cu severitate.
- Aşteaptă Rada să-mi trag sufletul. Termin şi eu de mâncat şi apoi te conduc până în sat dacă nu vrei să vin cu tine.
- Rada, nu-i treaba mea… dar mi-a spus Mihai că vrei să mergi la liceu. De ce nu vrei să înveţi o meserie? În situaţia ta este mai indicat.
- Aşa-i doamna Călina, nu-i treaba dumneavoastră. Aţi făcut suficient pentru noi! Ne-aţi lăsat fără tată.
- Taci Rada! Nu fi obraznică! Nu uita că eşti în casa ei. Vorbeşti prostii. Ţi-o fi împuiat capul matuşă-ta Ileana. Haide să plecăm. M-am săturat!
S-a ridicat de la masă furios, trântind prosopul după ce-şi stersese mâinile.
S-a apropiat de uşă şi a început să caute în buzunarele unei haine ce era agăţată într-un cui. S-a întors spre mine ţinând în mâini portofelul din care a scos cinci bancnote albastre pe care mi le-a întins.
- Uite Rada, cincisute de lei… ai grijă cum îi cheltuieşti. Nu uita că eu nu-s Banca României! Hai să plecăm acum!
Mi-am luat punga şi poşeta şi am ieşit fără a saluta. Tata a ieşit după mine. Lăsase uşa deschisă şi auzisem bombănelile Călinei în timp ce mă îndepărtam de casă. O uram atât de mult pe femeia aceea încât nu mă sfiisem să mă port necuviincios. Drumul până în sat l-am parcurs în tăcere. Nu am mai apucat să-l întâlnesc pe unchiul Vasile. Tata m-a dus spre staţia de autobuz. Nu a trebuit să aşteptăm, când ajunsesem tocmai oprise unul. A urcat cu mine şi mi-a cumpărat bilet. Ne-am despărţit fără a ne adresa un cuvânt, supăraţi unul pe celălalt.
Mă întorsesem la casa de copii derutată şi tristă.

În acea vară, singura mea bucurie a fost intrarea la liceu. Mă despărţisem definitiv de copilărie. Şi deşi-mi dorisem să văd marea în anul acela, n-am plecat în tabără alături de ceilalţi copii. Îmi scrisese Irimia că vorbise pentru mine cu directorul fermei şi mă aşteapta. Din acel moment în mine se dăduse o luptă. Pe de o parte, tentaţia de-a merge în tabără la mare, despre care auzisem şi citisem atâtea, şi, de cealaltă parte, dorinţa de-a câştiga primii mei bani, pentru a nu mai fi nevoită să-i cer tatei, alături de gândul de-a călători singură cu trenul. Odată intrată la liceu, cumva mă vedeam mai matură, mai plină de importanţă. Priveam viaţa altfel, cu mai multă siguranţă şi încredere. Drumul şi munca pe care urma să o fac la acea fermă le privisem, cum altfel decât la acea vârstă? Idilic. Totul îmi părea o aventură tentantă a cărei eroină urma să devin. Acea vară fusese piatra mea de încercare.
După ce aflasem rezultatele examenului de admitere, în vacanţă fiind, îmi petreceam timpul între bucătărie, unde o ajutam pe tanti Lucia, şi croitorie, unde călcam, în timp ce lenjereasa îmi cosea câte o rochie de vară, din pânza cumpărată de mine de la metraje, ori îmi transforma hainele primite. Timpul trecea şi eu trebuia să obţin de la director permisiunea de-a pleca. Se opusese a mă lăsa neînsoţită un drum atât de lung. Să-l chem pe tata nici nu-mi trecuse prin gând. Salvarea venise de unde mă aşteptasem mai puţin. Într-una din zile eram la bucătărie când portarul trimisese o fetiţă să mă cheme la poartă.
- Rada, Rada… hai repede la poartă, te caută cineva.
La început crezusem că este o glumă proastă. Copiii mai mici, chiar şi noi fetele mai mari, uneori, mai făceam astfel de glume, în joacă, din plictiseală. Nu se supăra nimeni. Cum nu prea avea cine să mă caute, n-am crezut-o. Fetiţa a insistat.
- Haide Rada, nu e glumă. Este de-adevăratelea!
- Fii atentă la mine Rita, dacă minţi şi mă faci să merg până acolo degeaba, mă supăr pe tine şi nu te mai ajut!
- Nu mint Rada! Zău, nu mint!
- Bine, spune-mi cine mă caută.
- Nu ştiu Rada, dar nu mint.
- Cum nu ştii, Rita? N-ai văzut cine este?
- Ba da, am văzut, dar nu ştiu cine e.
- Spune-mi fiinţa lui Dumnezeu, este femeie, bărbat? Ce-i?
- Nu-i nici femeie, nici bărbat, Rada!
- Atunci ce-i? Copil? Hai, fugi de aici, nu-mi arde de glume acum.
În timp ce Rita încercase să mă convingă şi eu nu o credeam, din curte s-a auzit corul copiilor:
- Radaaaaaaa! Radaa! Rada a-re un iu-bit. El la poar-tă-a-ve-niiit…
Tanti Florica s-a uitat la mine cu subânţeles, spunându-mi:
- Fugi Rada, nu-l face să aştepte. Trebuie să-mi spui tot, tot…
- Tanti Florica, n-am ce să vă spun! Habar nu am cine mă caută! Doar dacă… şi prin minte mi-a fulgerat că ar putea fi Vio sau Teo, unul dintre fraţii mei şi am fugit spre poartă urmată de alaiul copiilor “Ra-da-a-re-un-iu-bit. Ra-da-a-re-un-iu-biiit!”

Rada(25) din caietele Radei

Mă culcasem înainte de-a veni acasă Călina într-o încăpere mică şi umedă, ce părea mai mult un hol decât o cameră de locuit. Era îngustă şi lungă. Patul din lemn pus de-a latul încăperii, atingea cei doi pereţi. Înafara unui scaun, pe care-mi aşezasem hainele, era singurul obiect de mobilier din acea odaie. Datorită întâmplărilor acelei zile am adormit îndată ce mă băgasem în pat. Aproape de miezul nopţii m-au trezit scheunatul câinelui şi vocea Călinei. Sosise acasă şi-l strigase pe tata din curte. I-am auzit şuşotind până târziu înspre dimineaţă.
În zorii zilei, la ora şase, obişnuită cu programul de la casa de copii, mă trezisem.
N-am aşteptat să aud mişcare în încăperea alăturată, m-am ridicat din pat. Gândul meu era să plec cât mai repede din acel loc în care-mi spusesem că nu mă voi mai întoarce nicicând. Uram acea casă sărăcăcioasă şi pe stăpâna ei. Îmi trecuse prin minte să plec fără să o întâlnesc… să mă strecor ca un hoţ, fără a-mi lua la revedere de la tata şi fără a mulţumi pentru găzduire. Mă îmbrăcasem şi intenţionam să ies din casă, însă, mi-am amintit de câinele de afară. De frica lui am aşteptat să se trezească tata. Cum mă culcasem fără să mănânc şi obişnuită de-acum cu mesele luate la oră fixă, burta mea începuse a-şi cere drepturile. Mă uitam la ceas din minut în minut, timpul trecea îngrozitor de încet. Neauzind nicio mişcare din camera alăturată, la un moment dat mă hotărâsem să bat la uşă, să-l trezesc pe tata. Însă m-am împiedicat în covorul de iută şi-am răsturnat scaunul. Înainte de-a apuca să-l ridic, auzind bufnitura, Călina a deschis uşa.
- Bună dimineaţa Rada…Te-ai şi trezit? De ce nu mai stai în pat? Am încercat să nu fac gălăgie să te trezesc. A! Te-ai şi îmbrăcat deja… haide să te speli pe ochi… tatăl tău a plecat în sat după pâine. Dacă-ţi este foame, până vine cu pâinea, îţi fac din două ouă, papară şi mămăligă. Ori poate vrei lapte, tocmai am muls vaca.
- O să-l aştept pe tata. Bună dimineaţa! Când a plecat?
- Trebuie să sosească din clipă în clipă… am crezut că nu te vei trezi până se întoarce. Haide dincolo să te speli. Şi, dacă vrei să mergi afară… am legat câinele. Mi-a spus taică-tu că era să te muşte aseară… nu-l prea ţinem dezlegat, este rău, ştim că muşcă dar aici departe de lume, ne trebuie o pază. Deacum suntem bătrâni şi eu şi taică-tu… Doamne fereşte de om rău… nu s-a întâmplat nimic până acum, dar, ştii cum se spune, „paza bună, trece primejdia rea”.
- Mulţumesc… da, aş vrea să merg până afară. Să vină tata… apoi o să plec.
- Vezi, ocoleşte lemnăria şi lateral de grajd, găsesti tu… Ieşisem deja, atât am mai apucat să aud în urma mea. Mă enervase falsa ei preocupare faţă de mine. Îmi fusese ciudă pe tata că a plecat fără să mă trezească. Ştia că urma să plec.
L-am aşteptat afară. Călina avusese dreptate, tata n-a întârziat mult. Îl zărisem de departe, urca cărarea în pantă sprijinindu-se într-un toiag. Privindu-l mi-am amintit cum îl aşteptasem adeseori, înainte de-a începe şcoala, împreună cu băieţii, când se întorcea de la mină, atunci când mama ne trimitea în întâmpinarea lui. Pe vremea aceea când îl zăream, alergam înaintea lui strigănd în cor: Tata, tatăăă ce ne-ai adus? Se bucura de fiecare dată văzându-ne. Ştia că-l aşteptăm şi avea pregătite pentru noi în buzunarele rucsacului dulciuri. După ce ne săruta ne împărţea în mod egal ceea ce ne aducea, fie napolitane, fie ciocolată sau uneori bomboane, apoi porneam împreună spre casă.
Mă lăsasem copleşită de amintiri şi n-am băgat de seamă cănd a ajuns lângă mine.
- Buna dimineaţa Rada! Cum ai dormit? De ce te-ai trezit aşa devreme?
- Bună dimineaţa, tată! Nu-i devreme! Astăzi trebuie să merg înapoi?
- N-am uitat… ai putea să mai rămâi o zi două, să vorbim, să te acomodezi la noi. Apoi te duc eu dacă vei vrea să te întorci acolo.
- Tată, nu mai rămân. Te-am aşteptat să te întorci. După ce mănânc ceva o să plec. Vreau să trec şi pe la unchiul Vasile la internat.
- Ai timp, Rada. Ce atâta grabă? Te duc eu înapoi. Vreau să vorbesc cu directorul. Hai în casă acum. Călina o fi pus ceva pe masă să mâncăm… haide, ne aşteaptă.
- Tată!
- Ce mai este acum Rada?
- Nu vreau să vii cu mine! Nu vreau să mănânc la masă cu doamna Călina. O urăsc, aşa cum urăsc şi locul acesta unde ai venit… Te rog, te rog frumos tată… dacă vrei dă-mi nişte bani. O să am nevoie când merg la examenul pentru liceu.
- Hai să mâncăm întâi! Câţi bani, Rada? Să ştii că nu prea am nici eu. Pensia este mică şi toate îs scumpe, Rada… eu nu am bani să te ţin la şcoală. Asta trebuie să înţelegi. Am vorbit şi cu Călina azinoapte, ea spune că ar fi bine să te înscrii la o şcoală de ucenici, să înveţi o meserie şi poate într-o zi ai să găseşti un băiat bun să te măriţi. Ascultă Rada, nu fi încăpăţânată! Ce nevoie ai tu de liceu? Astea-s mofturi, Rada!
- Nu-s mofturi, tată! Dacă nu vrei să mă ajuţi, spune-mi. Eu o să merg la liceu orice ai spune tu. O să lucrez în vacanţe… voi vedea eu ce şi cum. Mi-a scris Irimia că aş putea merge la ei în vacanţa de vară. Mi-ar găsi de lucru acolo la fermă, la cules roşii, ori la spicuit porumb. A spus că nu-i greu, că şi alţi copii de şcoală lucrează şi aşa i-a venit ideea, s-a gândit la mine după ce-i scrisesem că vreau să mă duc la liceu… Dar ca să ajung la el îmi trebuie bani de drum.
- Bani, bani, bani! Numai asta aud de când ai venit. Hai în casă că se face amiază, hai să mâncăm, mie mi-e foame. O să-ţi dau cât pot înainte să pleci… apoi o să-ţi mai trimit să ai de drum dacă vrei să mergi la Irimia.

Rada(24) din caietele Radei

În curtea casei m-a întâmpinat hămăitul unui câine ciobănesc, mare, alb şi lăţos. Mă speriasem de moarte văzându-i fălcile deschise şi colţii ameninţători. Încercasem să-l strig pe tata dar vocea îmi pierise de frică. M-am oprit, stăteam ca o stană de piatră. Mă temusem şi să respir. Am aşteptat aşa o vreme, mi se păruse o veşnicie până când s-a auzit scârţâitul uşii şi vocea tatei puternică, întrebătoare:
-Cine-i acolo? Bodri, treci aici!
I-a aruncat un coltuc de pâine. Câinele, a mai lătrat de doua ori, apoi s-a îndepărtat, căutând locul unde cazuse ca o piatră pâinea uscată.
Tatei nu-i venise să creadă, văzându-mă. Şi pentru că stăteam locului, a coborât treptele casei spunând mirat:
- Rada! Rada, de ce nu m-ai anunţat că vii? Ce s-a-ntâmplat? Hai în casă!
Ajuns lângă mine a întins braţele a îmbrăţişare, privindu-mă cu uimire şi spaimă.
- Tremuri toată… Rada, eşti bolnavă? De ce taci? Cum de ai venit singură fără să-mi scrii un rând înainte?! Să fi telefonat la internat la unchiu-tău Vasile şi veneam să te iau acasă. Ce ţi-au făcut acolo Rada?
Treptat îmi revenisem , îmi revenise vocea şi mânia de care uitasem de frica câinelui.
- Nu s-a întâmplat nimic tată! Doar că ne-ai abandonat. Ai omorât-o pe mama, ai vândut casa şi pe noi ne-ai înstrăinat!!! De ce, tată? De ce?! Abia ai aşteptat să te însori. Te-ai mutat la dracu’ în praznic, departe de ochii lumii. Te-ai gândit doar la tine! Nu te-ai întrebat şi nu ne-ai întrebat cum ne simţim noi…

Turuisem de bezmetică printre sughiţuri de plâns, aducându-i acuze până când am simţit arsura unei palme peste faţă. Mi-am dus palma la obraz, uimită de gestul tatei, am tăcut. Era prima oară când mă lovea. Spusesem într-un târziu abia şoptit:
- De ce dai, tată? Omoară-mă şi pe mine! Haide, mai dă. De ce nu mai dai?!
Fusesem plină de furie, de neputinţă şi durere. Mă săturasem să-mi fie milă de noi. Cuvintele lui Mugurel îmi ţiuiau în urechi. “Mila nu-I un sentiment demn pentru cel care ţi-o stârneşte”. Îmi pierdusem controlul, fusesem asemenea unei nebune într-o criză de nervi. Strigasem şi acuzasem pentru întâia oară.
- Hai în casă, Rada! Iartă-mă! Spusese tata cu vocea stinsă întorcându-se spre casă.
L-am urmat. În casă mă aşteptam să o întâlnesc pe Călina pe care o uram şi mă întrebam de ce a trebuit să fie aşa. Ca prin minune mă liniştisem şi începusem să mă dojenesc în gând pentru nesăbuinţa de a fi mers acolo.
O vreme am tăcut, mă aşezasem stingheră pe un scaun lângă fereastră, ţinând pe genunchi punga în care aveam pijamaua. Tata se asezase pe pat, se mulţumise să mă privească. După o vreme s-a ridicat şi a pus apă într-un lighean spunând:
- Haide Rada, spală-ţi mâinile şi faţa. Eşti toată verde. Unde ţi-ai înverzit mâinile?
- La cimitir, tată! Ai lăsat mormântul mamei părăsit. Ai uitat de ea aşa cum ai uitat şi de noi! Nu-ţi mai pasă.
- Ce-ai căutat acolo? De ce ai plecat de la casa de copii, Rada?
- Ce-am căutat, ce-am căutat? Aşa am simţit că trebuie să fac. N-am uitat-o! Mi-e dor de ea, tată! Şi n-am plecat de la casa de copii! Am venit să-ţi spun că trebuie să mă înscriu la liceu. Venisem să-mi dai un sfat, tată, nu palme! Directorul mi-a spus că voi avea nevoie de sprijinul tău. Voi avea nevoie de bani, tată! De acolo primesc haine şi rechizite, dar nu primesc bani de cheltuială şi nici înţelegere părintească. Poate o să am nevoie de cărţi. Nu ştiu cum va fi. De aceea am venit… Fii liniştit, mâine mă întorc înapoi acolo.
- Rada, mă iartă pentru palma dată. N-am vrut. Haide, linişteşte-te! Hai să nu ne mai certăm.
- Aşa n-ai vrut nici cu mama… şi totuşi ai dat, tată! Ai dat!
- Încetează Rada! Du-te spală-te. În curând se întoarce şi Călina şi o să-ţi dea să mănânci. Sigur îţi este foame. Ai mâncat astăzi ceva?
- Am mâncat, tată. Lasă, nu mi-e foame. Eu nu pentru Călina am venit şi nici pentru mâncare. Am venit să vorbesc cu tine. Să-mi dai un sfat.
- Ce sfat să-ţi dau Rada? De când nu-i maică-ta, ai făcut doar ceea ce ai vrut. Nu eu te-am trimis acolo… ai fi putut veni să stai cu noi. Poate ai fi cunoscut un băiat bun şi te-ai fi putut aşeza la casa ta. Eşti mare de-acum. Spune-mi la ce-ţi ajută dacă mergi la liceu? Mai bine ai veni să stai cu noi. Ai învăţat destul. Atâta învăţătură, atâta carte nu-i bună. Uită-te la tine cum vorbeşti! Parcă ţi-ai pierdut minţile.
- Tată! Spune-mi mai bine că nu te interesează. Spune-mi că nu vrei să mă ajuţi deşi este datoria ta. Tu m-ai făcut. Nu m-am cerut eu vieţii.
- Taci Rada! Nu mai fi obraznică! O să te ajut cu ce pot. La şcoli eu nu mă pricep. Am făcut patru clase, cât să ştiu citi şi socoti. Şcoala a fost pentru domni. Şi eu cred că aşa-i şi acum. Când am luat-o pe maică-ta, era de anii tăi. N-a avut şcoală, dar de aceea am trăit… Uită-te la fraţii tăi cei mari. Niciunul n-a făcut mai mult de opt clase. Şi-au găsit un rost… Lucrează, niciunul nu a vrut atâta şcoală cât vrei tu. Dar eu sunt de vină. Ţi-am ţinut partea când maică-ta spunea că nu faci nimic toată ziua şi că stai numai cu nasul în carte. Dacă asta vrei, asta să faci. Du-te la liceu, oricum nu mă asculţi.
- Asta voi face, tată! Asta vreau… să merg la şcoală. Încep să mă întreb de ce am venit. Mai bine spune-mi ce ştii despre baieţi. Ce ştii de Maria? Am întâlnit-o astăzi.. a crescut. Femeia aceea, căreia i-ai dat-o, spusese că nu o mai cheamă Maria.
- Ce-ai făcut Rada?! Te-ai dus la ea? Ţi-am spus că am promis să nu o căutăm!
- Stai liniştit tată, n-am uitat şi nici nu am mers la ea. Am întâlnit-o întâmplător la magazin…

Mi-am dat seama că mersesem la el degeaba, mă gândisem cât de puţin îl cunoşteam pe acel om, tatăl meu. Pentru prima oară întrezărisem cât de mărginit îi era orizontul. Cât de gol de orice sentiment faţă de noi părea. Nu-mi venise să cred ceea ce-mi spusese. El rămăsese încremenit în timp. Era prizonierul propriei limitări. Urmase drumul bătătorit al vieţii, fără să se întrebe, fără a face un pas lateral, sau a-şi dori mai mult. Părea că nu observase cum lumea se schimbase, evoluase. Şi pentru prima oară îmi pusesem întrebarea dacă nu cumva tata şi mătuşa au dreptate când spun că sunt ciudată.
M-am spălat în acel lighean pe mâini şi pe faţă apoi îmi clătisem picioarele prăfuite şi
l-am rugat să-mi arate unde o să mă culc, spunându-i că a doua zi dimineţă trebuie să plec.

Rada(23) din caietele Radei

Când am ajuns în R. am rugat şoferul să mă lase în faţa internatului. I-am mulţumit şi urat drum bun, mulţumind în acelaşi timp lui Dumnezeu, în gând, pentru norocul avut.
M-am uitat la ceasul de pe mână, era trecut de ora patru după-amiaza. Ştiusem că la acea oră nu-l voi găsi pe unchiul Vasile la internat şi ezitasem câteva momente în a merge acasă la el şi a intra să mă întâlnesc cu fostele colege de cameră. Într-un final mă hotărâsem.
Unchiul locuia destul de departe de locul unde mă aflam, fusesem la el o singură dată şi cum nu cunoşteam satul prea bine, mi-am zis că o plimbare spre casa lui o să mă ajute, îmi voi abate gândul de la Mugurel şi întâmplările acelei zile. Am luat-o agale pe marginea drumului, amintindu-mi că undeva în dreapta magazinului universal trebuia să intru pe o uliţă. Dădeam un bună ziua rarilor trecători de la acea oră din zi, fără a-i cunoaşte. Mergeam îngândurată, simţindu-mă străină şi singură. Şi la un moment dat inima începuse să-mi bată cu putere, panica mă cuprinsese din senin, ca un semn că un pericol mă pândeşte şi am început să mă uit în spate, în stânga şi în dreapta. Pe drum nu era nimeni, satul părea pustiu. Era linişte, se auzeau doar paşii mei şi din când în când, răzleţ, câte un lătrat de câine printre uluci, care-şi anunţa stăpânii că trece un străin. Ajunsă lângă magazin, fiindu-mi sete, mă hotărâsem să intru să cer un pahar cu apă. Aveam gura uscată. O clipă mi-am privit chipul în peretele de sticlă al magazinului care părea o oglindă imensă, apoi mi-am privit palmele murdare, înverzite de iarbă, pe care nu apucasem să le spăl. Ridicând din umeri a nepăsare, am intrat şi mi-am rotit privirea. În secunda următoare bucuria, spaima, emoţia revederii, m-au paralizat. Nu mai reuşisem să fac niciun pas. Alături de străina care-i devenise mamă, ţinând-o de mână, era Maria. Priveau galantarul. Când am zărit-o încremenisem uitându-mă la ea. Treptat mi-am revenit, dar, nu ştiusem un moment cum ar fi mai bine să procedez. Să mă întorc, să ies din acel magazin şi să plec fără a-i adresa un cuvânt ca unui copil străin, sau, să merg la ea. Crescuse. Părea că mă uitase şi nici femeia ce-o ţinea de mână nu dăduse vreun semn că m-ar recunoşte. Cu inima zvâcnind, fără a o pierde din ochi, m-am apropiat de tejghea. Cu vocea gâtuită de emoţie, dezlipindu-mi cu greu privirea de pe chipul Mariei, fără a vedea prea bine faţa femeii din spatele tejghelei, am spus:
- Bună ziua! Vă rog frumos, puteţi să-mi daţi un pahar cu apă?
- Bună ziua. Ce-ai păţit domnişoară, ţi-e rău? Pari a avea febră! Eşti bolnavă?
- Nu… nu sunt… vă rog daţi-mi un pahar cu apă. Mi-e sete… am mers mult pe jos şi este foarte cald.
- Nu avem apă la pahar! Dacă vrei apă, cumpără o sticlă cu apă minerală.
- Vă rog să-mi daţi atunci, dacă nu aveţi, o sticlă cu apă şi o ciocolată.
Stăpânindu-mi cu greu tremurul mâinilor am scos din poşetă o bacnotă de cinci lei pe care i-am intins vânzătoarei, mai mult mormăind.
- Vă rog, dacă vreţi, decapsaţi-o, să pot bea.
Vânzătoarea mă privi o clipă încruntată, apoi căutase cu ochii decapsatorul. Desfăcu capsa de pe sticlă şi mi-o întinse odată cu restul de bani. I-am luat fără a-i număra, punându-i în poşetă apoi dusesem sticla la gură să beau. Alături am auzit-o pe Maria spunând:
- Mama mi-e sete!
- Rabdă puţin, mergem imediat acasă.
Auzindu-le, uitasem cât îmi era de uscată gura de sete, am coborât măna în care ţineam sticla, înainte de-a apuca să beau. Mi-am luat inima în dinţi şi fără să mă gândesc, am spus în vreme ce-i întindeam sticla.
- Poftim Maria, ia şi bea tu întâi.
Femeia care-o ţinea de mână se părea că abia atunci mă vede cu adevărat. Mă străfulgerase cu o privire încărcată de reproş.
- Se vede că nu eşti de pe la noi. Lasă că nu-i trebuie! Aşa-i ea, pofticioasă. Nu o cheamă Maria!!! Precis este o confuzie la mijloc, domnişoară!
Apoi fără să apuc să spun ceva, s-a întors trăgând-o pe Maria de mână după ea, a ieşit din magazin. De neputinţă, m-au podidit lacrimile. O priveam cum îşi târăşte picioruşele urmând mâna acelei femei ce o tragea în timp ce ea se uita în urmă. Privirile ni s-au întâlnit, citisem în ochii ei confuzia, mirarea… Acea întâmplare, imaginea ei, m-a urmărit peste ani.
După ce o pierdusem din raza vizuală, am băut aproape jumătate din sticla cu apă, am pus-o pe tejghea şi am părăsit magazinul. Plină de mânia născută din durere şi neputinţă, am uitat de jurământul de-a nu intra vreodată în casa Călinei unde locuia tata, de faptul că voisem să merg la unchiul Vasile şi mi-am îndreptat paşii aproape alergând spre acea casă. Locuiau pe un deal, printre casele răzleţe din acel loc greu accesibil. Tata îmi arătase într-o zi cărarea ce şerpuia spre casa aceea singuratică. O pată albă crescută în coama verde al dealului. O făcuse cu speranţa că într-o zi mă voi hotărî să merg acolo.
Se înserase când am ajuns în apropierea casei. Lăsasem în urmă vatra satului şi întâmplările acelei zile. Urcuşul şi oboseala înloc să-mi domolească mânia o accentuaseră. Era prima oară când mă cuprinsese un astfel de sentiment. În mine se adunaseră toate umilinţele îndurate, toată durerea şi spaimele cărora a trebuit să le fac faţă şi pe care le înăbuşisem. În acea zi răbufniseră. Nu-mi doream decât să i le arunc tatei în faţă. Dintr-o dată îl consideram singurul vinovat pentru ceea ce a devenit viaţa noastră.

Rada(22) din caietele Radei

Restul drumului, până în dreptul casei lui Mugur şi-a mătuşei, l-am parcurs în tăcere, ţinându-ne de mână. În sat Mugur saluta oamenii pe lângă care treceam. Unii tineri, curioşi, văzîndu-ne de mână, îl întrebau: “Mugure, aduci noră în casă?” Se prefăcea că nu-i aude. Mă strângea şi mai tare cănd încercam să-mi retrag mâna.
M-a condus până acasă la mătuşa. Din drum mi-a arătat cu mâna casa de peste drum.
- Uite Rada, acolo stau eu. -Apoi, am intrat în curte şi a strigat-o pe mătuşa.- Tanti Ileana, primiţi musafiri?
Din casă se auzeau sunete. Era aproape amiază. În cadrul uşii a apărut mătuşa uimită. Nu ne văzusem din ziua în care eu mersesem la primărie şi ne-am întâlnit pe drum. La început nu-i venise să-şi creadă ochilor. Nu se aşteptase la vizita mea, cu atât mai mult să mă vadă de mână cu Mugur, vecinul ei. Revenindu-şi din uimire i se adresase lui, pe mine se mulţumise să mă privească.
- Măi, să fie, Mugurel! …Haideţi în casă. De unde veniţi voi doi? O ţii de mână de parcă n-ai vrea să fugă. Cum ai convins-o să-mi treacă pragul?
Mugur, se hotărâse să-mi elibereze mâna şi se uitase la mine mirat, apoi la mătuşa. Cumpăni o clipă şi se mulţumi să spună:
- Noroc că pe dumneavoastra vă cunosc, tanti Ileana! Pe Rada mai puţin. Abia ce ne-am întâlnit pe drum. Vă las acum. Cred că aveţi multe să vă spuneţi. Rada, vin mai târziu să te iau să mergem la cimitir. Sărut mâna, tanti Ileana!
- Mulţumesc Mugur, pentru tot. Poate altădată. Astăzi vreau să merg singură.
- Cum doreşti Rada. Dacă te răzgândeşti, sunt peste drum.
Spunând acestea a plecat lăsându-ne. Abia atunci mătuşa păruse să-şi revină din uimire şi mă invitase în casă.
- Bine ai venit, Răduca! Ai crescut de cănd nu te-am văzut. Ce vânt te aduce pe la noi? Doar nu te-o fi alungat taică-tu? Umblă vorba că s-o însurat. Nu mai ştiusem nimic de voi de când o vândut casa.
- Nu m-a alungat nimeni, mătuşă! Aşa-i, tata s-a însurat… dar nu stau cu ei. Am venit doar să te văd înainte de-a merge la cimitir, la mama. Nu stau mult. Astăzi am să merg pe la tata în R. şi mâine trebuie să mă întorc la casa de copii.
- !!! Ce tot vorbeşti acolo, copilă? De când te-a dat şi pe tine la casa de copii? Vai de amarul vostru! Săraca Ana, s-ar întoarce în pământ să ştie ce s-a ales de voi. Cine s-ar fi gândit?! …
- Nu tata m-a trimis acolo, mătuşă! Eu am vrut să merg. Tata s-a opus.
- Hm! Şi cum este acolo Rada? Bine? Printre străini, of, of, mai bine ai fi venit să stai la noi. Dar eşti ciudată Răduca! Nu ştiu cu cine îi fi semănând! … Hai să-ţi pun să mănânci. Apoi, dacă vrei du-te la Ana la cimitir… şi, mai gândeşte-te, ai putea să mai rămâi o zi două. Nu ţi-a fost dor de sat?
- Mulţumesc frumos, mătuşă. O să mănânc puţin, apoi trebuie să plec după ce merg la cimitir. La ce oră trec maşinile cu muncitori? Sper să mă ia una până în R.
- Mai ai vreme, Raduca. Abia spre ora trei şi jumătate sunt aici. Nu-i nici doişpe ceasu’.
Da’ tu fată, cum de te ţinea de mână Mugur? Ţi-am spus eu că în curând îi avea peţitori. Îi băiat de ispravă. Păcat că s-o prăpădit taică-su şi el a trebuit să lase şcoala. Acum lucrează la primărie nuş’ ce. Umblă fetele de măritat după el… dar lui nu-i place niciuna. Te pomeneşti că pe tine te-o fi aşteptat. Am văzut cum se uita la tine. Ascultă-mă, Răduca, de i drag de tine, nu da cu piciorul norocului!
- Mătuşă, ce tot vorbeşti? Eu nu-s de măritat. Trebuie să-mi termin şcoala. Dumneata, una două te gândeşti la măritat şi eu încă nici nu-s la liceu. Abia anul ăsta încep.
- Şi ce-i cu asta, Rada? Eu m-am măritat când am terminat şapte clasă… că aşa era şcoala atunci… eram de anii tăi, de nu, chiar mai tânără. Şi maică-ta la fel. Mai lasă cărţile… nu ştiu ce tot citeşti tu în ele. Dar viaţa îi una şi ce scriu cărţile alta. Tu să faci cum crezi. Eu ţi-am spus doar ca la copilul meu. Acum că Ana nu-i… n-are cine te povăţui de bine. Că străinul tot străin rămâne.
- Mulţumesc, mătuşă. Sărut mâna pentru masă… eu ar cam trebui să plec.
- Să-ţi fie de sănătate, Răduca. Să vii pe aici înainte de-a pleca din sat. Ţi-oi pregăti un pachet cu mâncare să ai pe drum.
- Mulţumesc, mătuşă, nu trebuie. O să plec acum…
- Tot încăpătânată ai rămas… de nu prinzi vreo maşină, să vii înapoi. Eşti bine venită oricând. De vrei haide la vară şi stai la noi cât vei fi în vacanţă.
- O să văd, mătuşă, mulţumesc.
Am lăsat-o pe mătuşa în poartă şi am cotit pe uliţa ce ducea spre cimitir. Salutam în treacăt oamenii întâlniţi cu teama de-a nu fi oprită şi interogată. Ajunsă la mormântul mamei am început să plâng în vreme ce rupeam iarba crescută în voie peste moviliţa părăsită. La fel ca altădată, îi povestisem ca să mă descarc de toate grijile, temerile, ce-mi bântuiau gândurile. Eram încredinţată că de acolo de unde este mă aude. Mă liniştisem. Uitasem de Mugur şi de vorbele mătuşii. Mă cuprinsese dorul de Maria şi de băieţi, de atmosfera de acasă. Uitasem de timp şi că trebuie să prind maşina cu muncitori şi poate că aş fi pierdut-o dacă nu auzeam paşii care se strecurau printre morminte. Paşi care m-au făcut să-mi şterg lacrimile şi să privesc ceasul minuscul primit de la Irimia, ce-l aveam pe mâna stângă. Era ora trei fără un sfert. Mi-am privit mâinile înverzite de iarbă şi m-am ridicat să plec, găndindu-mă că mă voi spăla în apa de la râu. M-am întors, în faţa mea stătea Mugurel, mă urmărise.
- Rada, ţi-am spus că vreau să vin cu tine. De ce nu m-ai strigat? De ce fugi de mine?
- Nu fug, Mugurel. Trebuie să plec. Te rog, dă-te la o parte, nu vreau să calc pe morminte.
S-a răsucit făcându-mi loc să trec, apoi a venit în urma mea.
- Rada, spune-mi când mai vii?
- Nu ştiu, Mugurel! Am să revin într-o zi.
- Nu mi-ai spus la ce liceu eşti. Şi nici unde v-aţi mutat… unde stai acum?
- Nu-s la liceu… abia anul ăsta am terminat clasa a opt-a, voi da examen, sper să-l trec.
- Şi unde te-ai gândit să mergi? La ce liceu?
- Încă nu ştiu, nu m-am hotărât.
- Cum nu ştii? Nu te cred! Nu vrei să-mi spui!
- Ba să mă crezi! Şi nu mă mai chestiona atâta. Te ţii de mine scai. Tu nu ai altceva de făcut?
- Ehe! Eşti şi arţăgoasă, nu doar ciudată! I-am spus mamei că te-am întâlnit şi că am călătorit împreună. S-a dus la mătuşă-ta, voia să te vadă, dar tu plecaseşi deja… Şi nu mă ţin scai de nimeni. Am ştiut unde eşti. Am trecut şi eu pe la mormântul tatei… trebuie să-i schimb crucea aceea de lemn. Spune-mi cât stai în sat?
- Nu stau… plec acum dacă mă ia maşina cu muncitori.
- Cum?! Unde te grăbeşti aşa?
- Trebuie Mugur… am promis să mă întorc mâine… acolo de unde vin.
- Şi de unde vii, mă rog frumos? Ori este secret?
- Nu-i niciun secret, Mugurel… eu stau la casa de copii. Ţi-am spus că-i o poveste lungă… despre care nu-mi place să vorbesc. Şi dacă ai milă de mine, nu mă mai întreba nimic.
- N-am milă Rada! Mila nu-i un sentiment prea demn pentru cel care-ţi stărneşte mila. Tu nu asta-mi inspiri! Vreau să fim prieteni, dar tu te împotriveşti. Uite că vine maşina. Lasă că-i fac eu semn şoferului să oprească.
Aş fi vrut să rămân, să nu trebuiască să plec, dar Mugur făcuse semn şoferului şi acesta oprise… l-a rugat să mă ducă până în R şi să mă lase să urc în cabină. Şoferul, se pare că-l cunoştea, a acceptat. Apoi a spus, adresându-mi-se:
- Hai domnişoară, urcă. N-am vreme, sunt în întârziere.
Mugur fără să se gândească că şoferul ne vede ori să mă întrebe, m-a sărutat acolo în drum. Se învârtise totul cu mine şi de ruşine aş fi vrut să intru în pământ. Apoi tot drumul până am coborât, n-am scos nicio vorbă. Priveam în faţă drumul, încercând să-mi revin. Avusesem noroc. Şoferul nu m-a întrebat nimic. Iar când am coborât şi voisem să-i plătesc, acesta refuzase banii. Adăugase doar că a făcut-o pentru Mugur.
A doua oară în aceeasi zi mă ajutase. Fără el cine ştie câtă vreme aş fi pierdut. Poate nici nu aş fi reuşit să ajung la timp…Îl întâlnisem întâmplător, un străin în acea dimineaţă. Iar după numai câteva ore se părea că ne ştiam dintotdeauna. Aşa se purtase. Fusesem extrem de tulburată de ceea ce mi se întâmplase într-un răstimp atât de scurt şi în încercarea de-a-l alunga din minte, dintr-o dată am început să mă gândesc la vorbele mătuşii.

Rada(21) din caietele Radei

Cât am călătorit cu acel autobuz, Mugur, turuise neîncetat, precum cineva care nu avusese cui să se descarce şi dintr-o dată găsise omul demn de încredere căruia să i se destăinuiască. Îmi pusesem în gând întrebarea, de unde atâta încredere şi ce l-a făcut să-mi spună atâtea despre el şi viaţa lui. Înainte de-a coborî din acel autobuz aflasem că era şi el orfan. Tatăl lui murise în urmă cu nici şase luni, imediat după sărbători, pe la mijlocul lunii ianuarie, din cauza unei răceli, care, tratată cu indiferenţă, s-a agravat, aducându-i sfârşitul în mai puţin de o lună, la nici cincizeci de ani câţi avusese.
Fiind unicul copil al unei familii înstărite, ai lui au făcut totul pentru el. Crescuse fără griji într-un mediu familial cald, înconjurat de dragoste. Moartea părintelui avea să-l transforme pe Mugur, din “copilandrul” fără griji, în tânărul bărbat ce avea să preia rosturile casei. Întrerupsese studiile, abandonând facultatea abia începută, pentru a-şi sprijini mama. A stat alături de tatăl său în lupta cu boala. Mi-a povestit cu lux de amănunte cum l-a vegheat în ultimile zile şi nopti în care tatăl său delira şi încerca din răsputeri să rămână în viaţă. Aflasem cum luptase cu moartea zile în şir, dar aceasta îl învinsese până la urmă. Se pare că aşa a fost destinul, spusese Mugur, şi că acestuia nu i te poţi împotrivi. Că toate au un rost al lor. Îl ascultasem privindu-i faţa, ochii. Avea un soi de seninătate tinerească cu toate că durerea era acolo în el, crudă… o rană ce încă nu se cicatrizase.
Dacă la început, când îmi spusese că va trebui să mergem pe jos cinci kilometri, între sate, unde era pustiu, îmi făcusem griji şi căutam în minte o scuză pentru a nu-l însoţi, nu uitasem întâmplarea cu cei doi, după ce mi se destăinuise, am căpătat încredere în el. Un soi de căldură îmi invadase inima. Aveam să simt, nu milă, un sentiment nou mă încerca pentru acel tânăr… ceva ce nu mai simţisem pentru nimeni până la el. Era o dorinţă de a-l îmbrăţişa pentru a-l ocroti. Mă ruşinasem de ceea ce începuse să încolţească în inima mea pentru acel străin care intervenise pentru mine şi-mi oferise locul lui. Îmi aminteam de eroinele şi eroii din romanele citite. Mintea mea de adolescentă începuse să ţeasă poveşti, eram încă sub influenţa ultimei cărţi citite la acea vreme, Love Story scrisă de Erich Segal.
Deşi amândoi eram din acelaşi sat, eu nu-l cunoscusem pe Mugur şi nici nu ştiusem nimic de existenţa familiei lui, cum nici el nu părea si-mi fi cunoscut familia.
Ascultându-l, timpul a trecut repede. Nu simţisem călătoria, nu mi-am dat seama când am şi ajuns în S.
Mugurel, cum începusem să-l alint în gând, m-a ajutat să cobor din autobuz, dându-mi mâna. Atingându-l m-a cuprins un tremur ciudat, cum nu simţisem nicicând până atunci la atingerea ori în prezenţa cuiva.
Era în jurul orei zece dimineaţa şi aşa cum spusese, drumul era pustiu. Am pornit pe jos spre P. Mugur îşi potrivise pasul cu al meu, apoi, părându-i-se că merg prea repede îmi spuse:
- Rada, în curând vei obosi. Ia-o mai încet, unde te grăbeşti aşa? Parcă ai fugi. Fugi de ceva Rada?
- Nu Mugurel, -îmi scăpase fără voie- nu fug! Şi, dintr-o dată, îmi trecuse prin minte că ştia… că în mod sigur auzise bârfele din sat.
- Bine, atunci hai să mergem un pic mai încet. Astfel mai putem vorbi. Ne putem cunoaşte mai bine… Nu mi-ai spus nimic despre tine. De unde esti şi ce te aduce pe aici?
- Sunt chiar de aici. Nu, nu de aici, din drum. M-am născut şi până nu demult am locuit în P. Merg să o vizitez pe mătuşa mea, sora mamei. Şi… pentru că nu ştiu când voi mai reuşi să vin… am să merg şi la cimitir… la mormântul mamei. A cam trecut ceva vreme de când n-am fost. Nu s-a putut, deşi mi-aş fi dorit.
Auzind asta, brusc, s-a oprit din mers. M-a luat de mână şi m-a privit în ochi insistent.
- Rada! Tu eşti Rada… te cheamă Roman. Asa-i?
- Aşa este. I-am răspuns privindu-l în ochi. Căutasem să citesc în ei… să văd dacă găsesc vreo urmă de milă ori dispreţ ce s-ar fi putut ivi. Mă privea cu aceeaşi seninătate. Am pornit de pe loc ţinându-ne de mână. Îmi cuprinsese palma în pumnul lui ca pe un obiect de preţ şi la orice încercare de-a mea de-a-mi elibera mâna, mă strângea, refuzând să-i dea drumul.
- Rada, eu locuiesc peste drum de mătuşa ta. Suntem vecini, o cunosc. Mama ta a fost prietenă cu mama. Au crescut împreună. Îmi amintesc când a murit… auzisem multe despre tine, fără a te cunoaşte. Unde v-aţi mutat? Am înţeles că tatăl tău s-a recăsătorit… Vezi Rada ce mică este lumea? Zău că nu mi-a trecut prin minte când te-am zărit… mă enervase şoferul că nu voia să te ia. Mă bucur că am intervenit. Uite, dacă vrei, când ajungem, te însoţesc la cimitir. Trec şi eu pe la tata.
- Mulţumesc Mugurel! Ai făcut şi aşa prea mult pentru mine. Aş vrea să te rog ceva… Mai ai biletul de autobuz?
- Desigur! Nu l-am aruncat încă. De ce?
- Mi-l dai, te rog, mie?
- Ţi-l dau! Ce faci cu el? La ce-ţi trebuie?
- Îmi trebuie mie… aşa…
- Hmmm, ştii că eşti ciudată? Pentru o fată, vorbeşti extrem de puţin… apoi, faci colecţie de bilete de autobuz… Ce mai colecţionezi, tu, Rada?
- Nimic! Nu fac colecţie de bilete! Am nevoie de el pentru decontare.
- !!! … şi cine ţi-l decontează? Tatăl tău?
- Nu Mugurel! Nu tata. Nu locuiesc cu el. Este o poveste mai lungă. Te rog, dacă vrei să mă ajuţi până la capăt… dă-mi biletul, să nu uit de el.
- Nu uit eu! Dar ce primesc în schimbul lui?
- Îţi dau bani. Cât vrei pe el?
- Cine a pomenit de bani?
- Nimeni… eu am presupus. Altceva nu ştiu ce. Spusesem eu naivă.
A început să râdă în cascadă, molipsindu-mă şi pe mine. Risipise astfel încordarea ce mă cuprinsese. A scos din buzunar un portmoneu şi a căutat biletul. Îl ţinea în mână fără să mi-l dea. Spusese doar:
- Uite biletul! … il vrei?
- Doar l-am cerut? Nu? … Sigur că îl vreau!
- Sărută-mă şi-l primeşti.
Auzindu-l, mă făcusem roşie până-n vârful urechilor, de ruşine. Bătăile inimii incetaseră pentru câteva secunde, ca să o ia la galop, bezmetic, după aceea. Ştiam că-mi simte tremurul mâinii din pumnul lui şi am încercat să mi-o retrag. Dar încleştase şi mai tare pumnul. Şi, nu ştiu, mă oprise în mijlocul drumului, s-a întors spre mine, s-a apropiat. Mă cuprinsese ameţeala, genunchii îmi tremurau şi în stomac parcă aveam un roi. Apoi, în secunda următoare, gura lui îmi devora buzele. În ciuda spaimei şi a ce mi se întâmpla, îmi plăcea acea atingere, apropiere, despre care citisem doar. Aş fi vrut să mă lase, îmi venea să fug de el, dar în aceiaşi masură doream să nu se oprească. Era primul sărut din viaţa mea şi a venit pe neaşteptate. Fără să-mi doresc, fără să-mi dau seama, în acea zi, se născuseră în mine fiorii primei iubiri.

Rada(20) din caietele Radei

În dimineaţa în care aveam să plec acasă pentru prima oară de când locuiam la casa de copii, când m-am văzut cu banii pentru autobuz şi biletul de voie în mână, mă transformasem într-un ghem de emoţii. Nu mai călătorisem singură niciodată. Habar nu aveam cu ce autobuz urma să merg şi nici dacă mă va duce până în sat. Dar trebuia să mă descurc, îmi spusesem că odată ajunsă la autogară, voi întreba pe cineva. Cum urma să lipsesc numai două zile, mi-am pus cu mine doar pijamaua, peria şi pasta de dinţi, într-o pungă de plastic. Îmbrăcasem un pantalon subţire din tergal de culoare maro închis şi o bluză din in topit, galben pal, cu mâneca scurtă. Peste talie îmi legasem mânecile unui jerseu în aceeaşi culoare cu pantalonul. Încălţasem pe piciorul gol o pereche de sandale din pânză cu talpa tare. Nu prea aveam de unde să aleg. Crescusem şi hainele ce le avusesem de acasă, mi-au rămas mici. Din puţinii bani pe care tata mi-i trimitea îmi cumpăram de la metraje ştofe mai ieftine pentru un pantalon ori o fustă pe care mi le cosea lenjereasa, în schimbul ajutorului pe care i-l dădeam, fie la călcat lenjeriile, fie la cusut. În felul acesta reuşeam să nu fiu îmbrăcată aidoma celorlalte fete de la casa de copii. Primeam îmbrăcăminte puţină, de două ori pe an. Primăvara şi toamna şi, doar strictul necesar, căte un schimb. De multe ori nu ni se potriveau mărimile. În cea mai mare parte erau haine pentru şcoală.
Cu punga de plastic într-o mână şi poşeta primită de la tanti Lucia, atârnată pe umăr, eram gata de drum. La poartă am arătat biletul de voie semnat de tovarăşul Popescu şi de director. Voisem să deschid poarta să ies, însă, portarul m-a oprit, s-a uitat la mine mirat.
- Unde pleci Rada?
- Acasă!
- Cu cine? Singură? Nu te pot lăsa! Tovarăşul director ştie că nu a venit nimeni după tine?
- Mă aşteaptă tata la autogară – am minţit eu, pentru a-mi ţine promisiunea făcută directorului – Tovarăşul director ştie, a vorbit cu el la telefon. Dacă nu mă credeţi, daţi-mi voie să-l sun. Este la dânsul în birou.
- Nu-i vorba că te cred ori nu te cred… eu trebuie să-mi fac datoria. Îi telefonez eu, tu aşteaptă. Ia loc pe scaunul acela. – îmi spuse pe un ton răstit în timp ce învârtea discul telefonului, formând numărul. Cum la celălalt capăt i s-a răspuns, a continuat –
Alo, aici poarta, bună ziua tovarăşe director. Este aici o fată care spune că pleacă acasă, are bilet de voie semnat de dumneavoastră. Dar nu a venit nimeni după ea. Ce să fac?
- …
- Da, ea, Roman Rada.
- …
- Da? Bine, notez în registru ora plecării şi o las să plece. Să trăiţi!
În timp ce vorbea la telefon, cum nu puteam auzi ce spune directorul, încercam să ghicesc, urmărind mimica portarului. Dintr-o dată amuzată de ceea ce citeam pe faţa lui, am început să zâmbesc. Cu un aer triumfător, inainte să apuce a pune telefonul în furcă, am spus.
- Vedeţi!? V-am spus că a vorbit cu tata. Acum pot să plec?
- Acum da.
- Mulţumesc! La revedere.
- Ai grijă să te întorci la timp mâine seară, înainte de ora şapte… până atunci ai biletul de voie.
- Ştiu şi eu să citesc, tovarăşu’ portar. I-am mai spus amuzată în timp ce mă îndepărtam de poartă. L-am mai auzit spunând în urma mea – Eu doar te-am avertizat. Nu fi obraznică! …
La autogară, la informaţii, mi s-a spus că aş putea pleca cu autobuzul care urma să pornească în câteva minute şi că bilet pot lua de la şofer. Am căutat printre celelalte autobuze pe cel care avea o tablă afişată cu destinatia S. Îl găsisem destul de uşor şi încrezătoare m-am îndreptat spre el. Odată ajunsă, aveam să constat că este plin. Şoferul refuzase să-mi dea bilet, spusese că nu mai are loc, să merg la casierie să-mi cumpăr unul pentru autobuzul următor. Cum la informaţii mi s-a spus cu ce autobuze aş putea ajunge unde doream şi orele de pornire, ştiusem că următorul era abia după patru ore. Nu-mi puteam permite să stau în autogară patru ore şi nici la casa de copii nu mă puteam întoarce. Trebuia să plec cu acel autobuz, de aceea, am început să-l rog să mă lase să urc, că îi plătesc, chiar dacă nu-mi dă bilet. După multă rugă şi insistenţă, cuiva din autobuz i se făcuse milă de mine şi am auzit o voce de bărbat spunând:
- Las-o dom’le să urce. Hai domnişoară că te las să stai în locu meu. O să stau în picioare.
- Vă rog frumos, tovarăşu –am continuat încurajată-
- Hai urcă, până unde ai zis că mergi?
- Până în S., cât vă dau?
- Cinci lei, da’ ţi-am spus că billet nu-ţi dau.
- Nu-i nimic. Mulţumesc!
I-am dat banii, mai puţin decît ar fi costat biletul, şi-am urcat. Căutasem cu ochii un loc unde să stau pe culoarul dintre scaune, ca să nu încurc, fără să privesc pe nimeni. Însă aceeaşi voce care se adresase şoferului, de data aceasta-mi spusese mie:
- Hai aici domnişoară, îţi facem loc, eşti subţirică, încăpem.
- Mulţumesc frumos, nu-i nevoie. Pot să stau şi în picioare. În timp ce-i răspundeam, căutasem cu privirea chipul acelei voci. Era un băiat tânăr. Întâlnindu-i privirea, m-am înroşit la faţă.
- Dar să ştii că nu muşc fete frumoase. Hai domnişoară, stai în locul meu! O să stau eu în picioare lângă tine, dacă-mi dai voie. Dacă nu, voi sta mai în faţă sau în spate cu un scaun.
- Nu-i nevoie. Îţi mulţumesc! Dacă mă vor durea picioarele te voi ruga să mă laşi să mă aşez puţin.
- Hai domnişoară, nu te lăsa rugată. Du-te şi ia loc. Nu vezi că flăcăului i s-a aprins inima!? I-a uită-te ce fecior frumos este! Ehee! Cum nu pot fi eu tânără şi să n-am loc! Nu m-aş lăsa rugată… mofturoase sunteţi tinerele de azi!!! Nu vezi că-i bine crescut şi nu poate sta pe scaun în timp ce tu stai în picioare? Spusese o ţărancă hâtră, ce era aşezată pe scaunul lângă care mă oprisem. Ca să nu atrag şi mai mult atenţia celorlalţi călători asupra mea, am acceptat şi m-am îndreptat spre acel scaun. Tânărul s-a ridicat şi mi-a făcut loc, apoi s-a prezentat.
- Eu sunt Mugur. Pe tine cum te cheamă?
- Rada.
- Şi unde mergi Rada?
- Trebuie să ajung în localitatea P. Dar cu autobuzul acesta până la S.
- Acolo merg şi eu, îs de acolo. Ştii că din S. va trebui să mergem pe jos cinci kilometri. Nu prea circulă maşini în zonă… decât cele ce duc minerii la mina B. Dar la ora asta nu cred să prindem una.

Rada(19) din caietele Radei

Era luna iunie şi intrasem într-un soi de agitaţie. Mă aştepta un nou început, o altă încercare. Deşi, cumva ştiusem la ce liceu aş fi vrut să mă înscriu şi ce-mi doream, dar, unii dintre profesorii de la şcoală şi o parte dintre educatoarele de la casa de copii, încercau să mă convingă să mă înscriu la un liceu industrial. Să încerc să mă orientez spre o meserie. Spuneau ei, că este mult mai uşor pentru cineva fără sprijin, ca în cazul meu. Că am să găsesc mai uşor un loc de muncă la oraş, într-o întreprindere. Nu conta pentru ei ce note aveam, cât gândeam. Eram orfana de la casa de copii, sortită eşecului.
Habar nu aveau de dorinţa mea, de gândul meu secret de-a mă întoarce într-o bună zi să lucrez la casa de copii. Doar trei persoane ştiau asta şi ele mă susţineau, încurajându-mă să-mi urmez visul. În mine se dădea o luptă, nu ştiam ce-ar fi mai bine să aleg şi nici nu descoperisem încă spre ce aş avea chemare. Eram doar un copil care visam, îmi doream. Până să mi se împlinească visele trebuia să hotărăsc, să mă confrunt cu realitatea. Ori realitatea, viaţa, era dură cu cei orfani şi trebuia să cumpănesc foarte bine ce voi alege. În minte aveam cuvintele doamnei Lucia, mă temeam să nu fac alegerea greşită. În acele zile, mi-aş fi dorit ca altcineva să ia decizia în locul meu. Nimeni nu-mi spunea concret, decisiv, du-te acolo. Sau alege aia. Doar mă întrebau ce-aş vrea să fac, spre ce m-am orientat şi îmi aduceau argumente în sprijinul a ceea ce mă sfătuiau, gândeau ei că ar fi mai bine să fac.
Directorul mă încuraja, având grijă să-mi prezinte situaţia aşa cum era în realitate. Era convins că indiferent ce voi alege, până la urmă voi reuşi să fac ceea ce-mi va plăcea şi spre ce voi simţi că am chemare.
- Rada, îţi vei găsi rostul. Eşti fată deşteaptă, chiar dacă-ţi va fi greu, vei răzbi. Este primul pas pe care-l faci, este prima cărămidă pe care o pui în construcţia viitoarei tale cariere. Carieră care, acum, n-ai de unde şti cum se va contura. Important este să înveţi. Ar fi bine dacă te-ai consulta şi cu tatăl tău, vei avea nevoie şi de sprijinul lui. Dacă vrei, te las să mergi două zile acasă. De când ai venit aici nu ai fost defel. Cred că a sosit momentul.
- Tovarăşe director, mă gândisem să-i scriu să vină el aici. Dacă dumneavoastră spuneţi că se poate, aş vrea să merg. Dar nu acasă. Nu la tata. Ştiţi, eu nu mai am acasă. Pentru mine, acasă, este aici.
- Rada, Rada! Cum nu mai ai acasă? Nu-l judeca pe tatăl tău prea aspru. Şi, din câte am înţeles, s-a opus venirii tale aici. Tu ai vrut la casa de copii. De ce Rada? Şi unde vrei atunci să mergi, dacă n-ai acasă? Nu te pot lăsa, dacă nu ştiu unde te vei duce.
- Aş vrea să merg până în sat, la mormântul mamei. Apoi aş avea timp să merg în satul vecin la unchiul Vasile. El lucrează la internatul şcolii, este administrator, m-a ajutat când am avut nevoie. Acolo am stat câteva luni înainte de a veni aici. Nu mai am acasă, pentru că tata s-a mutat când s-a recăsătorit, a vândut casa noastră din satul unde am crescut şi unde-i mormântul mamei. Când am cerut să vin la casa de copii, crezusem că voi merge acolo unde sunt şi fraţii mei. De la ei am aflat cum este şi mi-am dorit să pot merge la teatru, la film… la mare, aşa cum mi-au spus că fac ei. Şi, am vrut să nu mai fiu singură tot timpul… începuse să-mi fie frică.
- De ce Rada? Unde era tatăl tău?
- La doamna Călina, în satul vecin.
- Uite cum facem, Rada. O să o rog pe tovarăşa secretară să găsească numărul de telefon de la acel internat. Voi vorbi cu unchiul tău. Apoi mai vedem. Dacă asta te va ajuta să te hotărăşti la ce liceu să te înscrii, te voi lăsa să mergi. Şi, indiferent unde te vei înscrie, dacă iei examenul… şi ştiu că-l vei lua, în vara asta vei merge la mare în tabără. Mă gândesc să vă însoţesc şi eu.
- Vă mulţumesc, tovarăşe director! Pot să vă mai rog ceva?
- Poţi să mă rogi. Te ascult, Rada.
- Aţi spus că aţi citit ceva în dosarul meu. Vă rog, pot să-l citesc? Mi-l arătaţi?
- Ţi-l arăt, este la mine în fişet. Dar nu te ajută cu nimic să-l vezi, nu-l poţi citi… Nu acum. De fapt n-am voie să ţi-l dau. Ţi-am promis însă… şi într-o zi îl vei citi. Nu te mai gândi la asta. Ai altele mai importante acum. Hai să vedem dacă putem vorbi cu internatul acela şi dacă-l găsim pe unchiul tău.
Se pare că-n ziua aceea am avut noroc. Secretara a răsfoit cartea de telefon şi a găsit numărul. În doar câteva minute reuşisem să vorbim cu unchiul Vasile. Directorul i-a pus tot felul de întrebări, despre el şi familia lui. Despre mine şi tata. După ce s-a asigurat că sunt binevenită acolo, că mă aşteaptă unchiul şi-i va transmite şi tatei că merg, a hotărât.
- Rada, ai bani de drum?
-Am tovarăşe director. Mi-a trimis tata şi nu i-am cheltuit.
- Bine, lasă-ţi-i, o să ai nevoie de ei. Pentru drum ţi-am putea da noi bani. Ar trebui să aduci biletele pentru decontare la tovarăşa secretară. Dacă te las să mergi, te vei descurca, Rada? Ai mai călătorit singură? Ştiu că nu-i foarte departe, dar, nu prea avem voie să vă lăsăm să plecaţi neînsoţiţi.
- Vă rog să mă lăsaţi să plec! Promit să mă descurc. N-am călătorit singură niciodată, dar am stat singură mult timp şi n-am păţit nimic. De atunci am mai crescut, am învăţat multe. Tovarăşe director, nu glumiţi cu mine! De ce aţi spus să merg acasă, dacă nu aţi vrut să mă lăsaţi?
- Dar tu ai spus că n-ai acasă… Nu glumesc Rada! Îmi asum un risc. Nimeni, dar nimeni, nu are voie să ştie că te-am lăsat să pleci neînsoţită. Promiţi?
- Promit!
- Bine, uite, am încredere că te vei întoarce cu bine. Poftim o foaie şi un pix, fă o cerere. Dar, fii atentă Rada, dacă ţi se întâmplă ceva, te mănânc cu fulgi cu tot… Şi, nici această curte nu o mai părăsesti până la majorat… Ţine minte, risc pentru tine prinţeso!
- Nu o să păţesc nimic. Vă promit să am grijă. Mă voi întoarce la timp.