Vânătoarea

Doamna Cocoşel în ultima vreme poate din plictiseală, poate de teama că nu-şi va vedea feciorul aşezat, cu nevastă şi copii, vâna. Vâna o nevastă pentru fiul ei Costică care se încăpăţânase să rămână holtei în ciuda anilor pe care-i numara şi a faptului că toţi cei de-o seamă cu el aveau copii mari de-acum. Îi era bine, nu se gândea, nu-l preocupa asta, aşa cum nu-l preocupa nici meteahna şi demersurile maică-si.
Familia Cocoşel pentru a-şi rotunji veniturile modeste, două pensii amărâte, închiriau la sume modice una din încăperile apartamentului în care locuiau, în regim hotelier. De fiecare dată când se nimerea câte o chiriaşă mai acatării, doamna Cocoşel, în zori de zi îşi suna fiul, invitându-l la o cafea, spunând:
-Costică mamă, coboară până la noi la o cafea. Îmbracă şi tu ceva drăguţ, te aşteaptă o surpriză.
- Mamă vin altă dată. Acum sunt în întârziere şi am altele în minte…
- Nu, Costicuţă mamă, acum vino! Grăbeşte-te! Şi gândeşte pozitiv… n-are să-ţi pară rău. Vino când te chem!

Cum dracu’ să gândeşti pozitiv la o oră atât de matinală şi cine-o fi peţitoarea?… îi fac hatârul mamei, stau cinci-zece minute şi plec, gândi Costică în timp ce intra în sufragerie fără prea mult entuziasm. Îşi luă un aer preocupat pentru a masca lipsa totală de interes faţă de frumoasa brunetă cu picioare până-n gât, liberă şi gospodină, care abia aşteapta să-i treacă cu vederea orice defect.
- Bună dimineaţa… Săărut mâna, domnişoară!
- Bună, bună, îngăimă Cocoşel bătrânu’ ce nu-şi dezlipea ochii de pe picioarele frumoasei brunete, liberă şi gospodină, îmbrăcată într-un taior verde ce-i scoatea în evidenţă formele frumos dăltuite de mama natură.
- Domnişoara Mia, el este Costică, fiul nostru, locuieşte cu un palier mai sus… Hai Costica asează-te lângă domnişoara Mia, rostise doamna Cocoşel cu un entuziasm evident…
- Bună dimineaţa Costi, pot să vă tutuiesc nu-i aşa? Mă bucur să te cunosc. Eu sunt Mia, noua chiriaşă… aveam nişte treburi de rezolvat prin Bucureşti şi cum la hotel este scump, am ales această variantă…
- Da, aşa-i…Nu, sigur… puteţi să-mi spuneţi oricum… răspunse acesta, privindu-şi ceasul, evitând privirile directe, deschise, ale chiriaşei…
- Mamă, ce se aude cu cafeaua aceea? Sunt în întârziere.
- Vine… vine acuşica! Costicuţă mamă… da’ ce te grăbeşti aşa? Sună şi tu… spune-le că întârzii, sau mai bine, ia-ţi liber maică o zi! Uite, domnişoara Mia nu cunoaşte oraşul… m-am gândit că ai putea să o însoţeşti…
- Ah, nu. Lăsaţi doamnă Cocoşel, nu trebuie… nu vreau să deranjez. Nu vă faceţi probleme! Costi, poate mă îndrumi cum să ajung la firma pe care o caut…
- Sigur, sigur vă conduce, cum să nu? Doar are maşină! Nu-i aşa Costică? … Costică!!!
- Ce mamă?! Se mirase Costică terminând de citit un articol din ziarul cumpărat de tatăl său, care, contrar obiceiului, rămăsese nedeschis pe masă.
- Ziceam că o conduci pe domnişoara Mia cu maşina. Nu e niciun deranj, nu-i aşa? Cum să fie!?! … Spune-i şi tu maică!
- Hm, îhîm… păi, nu ştiu, eu mă cam grăbesc, am o urgenţă…
- Vă conduc eu domnişoara Mia, tot trebuie să merg la piaţă…
- Nu se grăbeşte, nu-i aşa Costică?!!! Dar tu, tu de când faci piaţa de unul singur?!!!
- Pe mine vă rog să mă scuzaţi, am comandat un taxi… multumesc doamnă, domnule Cocoşel.

mi-e dor de satul cu livezi în floare

mi-e dor de satul cu livezi în floare,
de ciurdele mugind pe uliţi, spre imaş.
mi-e dor de liliacu-n floare, de la porţi,
de baba Floare, cea ştirbă, strigându-şi puişorii pufoşi şi aurii.
de baba Ana, cu furca prinsă-n brâu, torcând
sub nucul din grădină şi de Ileana de pe coastă,
care ducea, să spele, hainele la râu pe-un bolovan.
mi-e dor de o plăcintă creaţă cu răvaş
făcută de Maria. de moara dintre ape,
de apă rece scoasă din fântână, cu ciutura din lemn.
şi de miros de brazdă groasă-n lanul de trifoi,
de Gheorghe fluierând, la coasă, în dimineţi cu rouă.
mi-e dor de chiotul copiilor pe dealuri şi în luncă,
când alergau desculţi prin iarba-naltă, călcând covor de flori,
de roiul din stupina lui Ion, dintre arţari şi tei.
de cuibul rândunicii, sub streaşina căsuţei din bârne cu şindrilă,
de ploile de vară lăsând o arcă peste sat, un curcubeu.
mi-e dor de plugul care ara şi de un car cu boi.
de hora satului în sărbătoare, cu straie colorate.
de ochi râzând în soare, mi-este dor.
de ochiuri de fereastră dantelate,
şi de fuioarele de fum în iernile cu ger,
de zurgălăi la sănii şi cai în trap uşor, mi-e dor,
atât de dor, încât mă doare şi mă întreb:
de ce-s uitate oare.
s-au rătăcit şi nu mai au valoare, bătrânii mor
şi moare rostul viu cândva,
murind şi vechea vatră.
dar mie azi mi-e atât de dor de ieri.

mi-e dor de satul cu livezi în floare…

*

tu şi eu

-tăcere albastră şi flori de cireş
alb covor, mai mult de jumătate-

stau şi ţes gând peste gând:
de fapt te-am iubit, te-am urât,
te-am iubit. am cântat anotimpurile.
-şi doru-i dor şi timpul urcă.
ce dacă, toţi îmbătrânim-
nu ştiu de-a fost har ori blestem,
şi mai am o rană de vindecat
tu şi eu
alt timp
alt destin
nori care îşi revarsă preaplinul
peste cireşul din care se desprind petale.

însăilări pe margini de legendă : Rozavlea

Între Tisa şi Mara, între Iza şi Vişeu, peste bătrânul ţinut al uriaşilor înalţi cât vârful Pietrosu, primăvara începuse. Frunzele abia ce-au înmugurit, apele izvoarelor clipoceau în linişte, însă de sus, din ceruri se pecetluise destinul uriaşului Cingălău şi-a unicei lui fiice Roza Rozalina.
Într-o dimineaţă, Cingălău, uriaşul cât munţii, cu suflet de copil, scrută zările ca un cunoscător vechi şi bun al semnelor ce era. Se schimbă vremurile nu doar vremea, gândi uriaşul. Întinse urechea, voci străine sunau departe încă, subtiri şi cu răsunete ciudate. Singur, un munte între munţi, asculta cu luare-aminte, inima în piept îi zvâcnea rar şi tare. Şimţea în toate mădularele o răceala, o neliniste. Înţelegea că-i un semn de primejdie, se apropia amurgul uriaşilor.
Singur şi trist la un moment dat tresări, tulburat îşi ridică fruntea. Cunoştea pasul care se apropia. Era al uriaşei lui fiice Roza Rozalina, care se-ntorcea din pribegia printre dealuri.
Pe malul Izei, pe o pajişte întinsă, Roza Rozalina, descoperise oameni cu pluguri şi boi la arat. Crezuse că-s jucării, i-a luat cu plug şi boi în palma-i uriaşă, asezându-i cu grijă în poală şi bucuroasă îi duse la taică-său.
- Uite ce jucării am gasit! Dar ce ai, tată?!
- N-am nimic. Ne-a venit vremea. Obrazul uriaşului parcă era de ceară albă. Vedea în poala Rozalinei necunoscuţii pe care îi bănuia aproape.
- Dar tată, uite ce jucării am găsit!
- Is oameni, nu-s jucării, fata tatei! Du-i de unde i-ai luat! Ei vor stăpâni de acum şi peste veacuri pământul. Vremea noastră, a uriaşilor, a curs.
De atunci a trecut multă vreme şi se spune că Roza Rozalina s-a îndrăgostit de un om. Apoi zile şi luni în şir s-a rugat cerului să o facă şi pe ea mică, om, pentru a putea să se însoţească cu alesul inimii. Se mai spune că ruga i-a fost ascultată… că Cingălău văzând aşa minune, a împietrit. Bătrânii spun că uriaşul ar fi stânca împădurită de azi, numită dealul Gogoşa. Că Roza Rozalina şi omul ei şi-ar fi construit casa la poalele stâncii, în lunca de pe malul Izei, chiar în locul în care a găsit oamenii pe care i-a cules în palme. Iar localitatea care s-a dezvoltat în timp, în locul acela, poartă astăzi numele Rozavlea.

*
„Ştiindu-şi ursita, aceea de a întemeia un nou neam care să stăpînească văile şi codrii Maramureşului, cei doi aşteaptă ca pe jar sosirea piticilor conduşi de căpetenia daco-romană Turda Robonban.
- Eu sunt Turda Robonban
Din neam de dac şi roman
Din Roma venii mai an
Chiar cu bădiţa Traian… -
Cînd într-o zi uriaşa Rozalina se întoarce de pe malul Izei cu poala rochiei plină de făpturi minuscule culese de prin iarbă nu-şi putea imagina cît de aproape se afla de soroc. Doar bătrînul Cingălău a înţeles într-o clipă că i-a sosit vremea. Toată suflarea, cu mic cu mare, s-a pregătit de nefireasca nuntă dintre degeţelul Robonban şi mîndra Ruja-Rujalina, cea atît de înaltă, că putea ţine pe umeri cerul.
O Cîntare a Cîntărilor Maramureşeană.”

Cetatea Cingălăului este scrisă în stihuri populare de profesorul Ion Biltiu-Dancus (1892-1952)

nu sunt decât una

nu sunt decât una
din milioanele de particule ale pământului
un fir de nisip purtat pe aripi de vânt
în furtuna vieţii

nu sunt decât una
din miliardele de fiinţe ale universului
deşi uneori mă visez doar una
din nenumăratele păsări în zbor
-mă culc în cuibul meu
şi mă trezesc pentru un alt zbor printre primejdii-

nu sunt decât una
care urcă pe creste de munte
să vadă în depărtare
dar drumul duce în acelaşi loc
în acelaşi decor cunoscut
pentru că nu sunt decât unul
dintre miliardele de oameni în faţa porţii
şi-ncerc să învăţ a-mbătrâni
şi-a muri încet precum izvoarele printre pietre
şi ierburi aromate

uitarea nu vine

suntem ai pământului şi ai cerului, deopotrivă.
iar astăzi mai mult ca oricând
rătăcesc printre gânduri
căutându-te.
dar eşti atât de departe, atât de statornic tăcut,
încât mă dor drumurile.
hoinăresc cu gleznele frânte de umblet
de când aripa mea crescut-a din umărul tău
şi uitarea nu vine.

Facturile rătăcite (De-ale economiei de piaţă …orice asemanare cu realitatea este pur şi simplu întâmplătoare)

- Alo, ce faceţi dom’le nu veniţi după facturi?!
- Bună ziua… da’ cine sunteţi dumneavoastră mă rog frumos?
- Porumb, de la „Porumb Group”… cu domnul Oprea vă rog.
- O clipă să vă fac legătura.
- …
- Alo! …Oprea, poftiţi!
- Ce faci dom’le, nu aţi venit după facturi! Ori, nu vreţi să mai plătiţi? Să ştii că eu vă scot afară sarsanalele de nu vii să ridici nenorocitele de facturi şi nu-mi plăteşti.
- Domnu’ Porumb păi a fost vorba să mi le trimiţi prin poştă, acum ce faci? …umbli cu ameninţări… nu se face dom’le. Hai că vin acu’ până acolo… Te găsesc, sper!
- Sunt aici, unde dracu’ crezi că plec? Nu-mi văd capu’ de probleme… crezi că am timp şi bani de risipit aiurea pe comisioane? Suntem în aceeaşi urbe, ce dracu’?!!
- Bine, într-o clipă-s acolo. Salut!
Salut… fi-r’ea-ţi ai dracu’ de nenorociţi, se mai auzi în receptor.
Oprea, vădit amuzat de situaţie, cunoscându-l bine pe Porumb de la „Porumb Group”, îşi căută cheile maşinii printre hârtiile de pe birou şi-şi anunţă colegii că va lipsi o oră şi porni spre sediul firmei “Porumb Group” situată undeva la marginea oraşului, într-o clădire renovată a unei foste fabrici de mobilă.
Intră în incinta imensă, astăzi pustie şi-şi aminti de vremea când era animată de oameni, maşini şi stivuitoare care încărcau ori descărcau TIR-uri. Cu pas sprinten, tineresc pentru cei aproape şaptezeci de ani, Oprea urcă treptele primului nivel pentru a ajunge la biroul domnului Porumb. În faţa uşii îşi trece cu-un gest reflex degetele prin păr şi-şi aranjă gulerul înainte de a bate în tocul uşii capitonate, pe a cărei tăbliţă aurită, gravată, se putea citi, Director General Vasile Porumb. Nu aşteptă îndemnul intraţi, apasă pe clanţă şi intră. În spatele unui birou imens domnul Porumb printr-un gest îl pofteşte să intre în timp ce vorbea la telefon.
- Hai să trăieşti! … ia loc te rog.
- Noroc, hai să trăieşti bine! – spuse Oprea întinzând palma deschisă apropiindu-se de cel din spatele biroului
- N-aş prea zăbovi, am venit după hârţoagele alea. Ştiu că şi dumneata eşti ocupat, criza asta ne mănâncă ficaţii…
- Mare dreptate ai dom’le. …da’ să ştii, criză, necriză, sper că asta-i ultima dată când se întâmplă. Data viitoare reziliem contractu’, eu nu mai cheltuiesc bani, nu mai dau telefoane să vă rog să-mi plătiţi…
- Stai domnu’ Porumb …n-o lua chiar aşa, când am mai întârziat cu plata? …fără factură cum vrei să plătim? …şi, ce-i drept, n-am verificat la contabilitate dacă au sosit ori nu facturile. De un’ să ştiu că nu le-aţi trimis? …da’ să nu ne enervăm şi să ne certăm acu’ din asta…
Unul dintre telefoanele de pe birou începu să ţârâie. Domnul Porumb ridică receptorul şi se lăsă antrenat într-o discuţie aprinsă, pigmentată cu injurii, cu cel de la celălalt capăt al firului, uitând de Oprea.
Încheind convorbirea, se ridică îndreptându-se spre fereastră, privi o clipă curtea pustie, apoi scoase dintr-un dulap o sticlă de whisky “Johnnie Walker” şi-şi turnă într-unul din paharele de pe masă. Se întoarse la fereastră cu paharul în mână privind în zare-l goli dintr-o suflare. După o vreme se răsuci şi-l ţintui pe Oprea câteva clipe.
- Hai cu mine dom’le la contabilitate să-ţi dau facturile alea… eh, vezi acu’ şi dumneata cum este, nu vreau să te mai reţin.
- Nu-i nimic, înţeleg…
Oprea îl urmă pe coridorul îngust urcând încă un nivel, intraseră într-o încăpere imensă, fostă sală de şedinţe, unde, la una din mesele de birou un tânăr corpolent, cu faţa rotundă aducând a bostan din cauza obezităţii, îşi ridică privirea plictisit.
- Roby, caută facturile firmei “Still şi Util” şi dă-i-le domnului Oprea.
- Bine tată, le caut. – spuse tânărul, căutând fără tragere de inimă, cu mişcări plictisite printre hârţoagele adunate morman care acopereau masa imensă.
- Nu-s. N-am nici o factură pentru firma asta.
- N-ai pe dracu’! …mai caută. -Vizibil iritat se întoarse spre Oprea care aştepta la un pas de uşă.-
- Câţi ani ai dumneata domnule Oprea?
- Fac şaptezeci anu’ ăsta. Sunt pensionar da’ lucrez cu normă redusă, două zile pe săptămână, mă menţin în formă.
- Hai lasă-mă! … n-aş fi bănuit. Ce faci Roby, n-ai găsit facturile alea? …uită-te la el domnu’ Oprea, seamănă cu mă-sa. Doarme pe el. Roby, boule, ia exemplu de la domnu’, la şaptezeci de ani aleargă, este în formă… are mintea trează, fără să fi făcut studii la Oxford… Am cheltuit cu el o groază de bani domnule, degeaba. Leneş, cu minte de vită, ca proasta de l-a făcut. Nu seamănă cu soră-sa, nu, ea seamănă cu mine. Are mintea brici şi-i spirt de iute. Pe ea trebuia să o trimit în Anglia, nu pe animalu’ ăsta. Lasă-mă să mă uit eu, că ne prinde sfântu’ aşteaptă! Du-te la facturare, ori mai bine, listează-le din nou. Deschide dracu’ programu’ ăla, nu sta toată ziua pe internet… Dracu’ m-a pus să-ţi cumpăr laptop. Nu-ţi meriţi nici aeru’ pe care-l respiri, vită-ncălţată! Vezi?! Vezi domnu’ Oprea cu ce pacoste de urmaş m-am procopsit?!!!
- …
Roby, tânărul de nici treizeci de ani, îşi privi părintele cu un aer tâmp şi la fel de plictisit, în scârbă parcă, deschise calculatorul părând a îndeplini un hatâr de-al tatălui său.
Domnul Porumb luase un teanc de facturi ce zăceau pe colţul mesei, le răsfoi şi în câteva secunde le găsi. Fără a-şi mai privi fiul, îndreptându-se spre uşă, zise:
- Poftim facturile domnu’ Oprea! Nu mai căuta boule… ai făcut studii la Oxford şi nu ştii nici să citeşti!!! Leit proasta de mă-ta.
Fără alte cuvinte, răcorit parcă, domnul Porumb îl conduse pe Oprea pe scările înguste până-n curte, unde, nu departe de ghereta portarului, doar două autoturisme parcate, un Audi Q7 negru, sclipitor şi o Dacia 1300 hodorogită, veche de peste 25 de ani. Cele două maşini, una lângă alta ofereau o privelişte hilară.
Doar privindu-i de la distanţă pe cei doi, nu era greu de ghicit cui aparţine şi care dintre cele două. Maşinile din dotare şi cei doi proprierari, cumva se asemănau, fiecare-n parte. Puterea, luxul, de-o parte şi, conservatorismul, modestia, de cealaltă.

Domnul Vasile Porumb, înalt, peste un metru optzeci şi cinci, depăşind bine peste o sută douăzeci de kilograme, roşu’-n obraji, posesor al unei burţi proeminente, -de care se mândrea, spunând că-i atestă bunăstarea-, care era bine mascată de un sacou gri petrol, asortat impecabil. Călca cu paşi mari, apasat, pe călcâie. Emana siguranţa de sine şi o anume aroganţă specifică celor care din nimic şi-au construit o lume. Lume peste care se consideră stăpâni de necontestat.
Trecut cu bine de cincizeci şi cinci de ani, se consideră încă tânăr. Nu uită să ciupească de fund tinerele muncitoare de la mica secţie de mobilier pe care a mai păstrat-o din vechea fabrică, restul secţiilor fiind dezafectate prin dezmembrarea utilajelor, iar spaţiile fiind închiriate pentru depozitare diferitor firme. În ciuda noului statut nu a reuşit să se dezbare cu totul de vechile metehne, din vremea când era gestionar.
Fabrica o cumpărase printr-o licitaţie formală, zece ani mai târziu după ce i-a fost desfăcut contractul de muncă în urma unor lipsuri din gestiune constatate la un inventar inopinant.
Provenind dintr-o familie numeroasă, dintr-un sat din sudul olteniei, aciuat pe aceste locuri în urma căsătoriei, fără prea multă pregatire, fără studii dar cu un ascuţit simţ al comerţului, sătul de sărăcie şi înfometat de avere, dorindu-şi cu disperare să uite umilinţele îndurate, nu s-a dat în lături de la nimic, ajungând astfel un om de afaceri prosper. Spera să obtină astfel recunoaşterea calitătilor sale intelectuale şi respectul familiei în care a intrat şi implicit a urbei de adoptie.

Domnul Oprea la cei şaptezeci de ani, neîmpliniţi încă, se ţinea bine. Fost inginer coordonator, pensionar de ani buni, o fire dinamică, dar jovial, îşi rotunjea veniturile fiind de folos firmei
„Still şi Util”. Făcea diverse comisioane de două ori pe săptămână, câte patru ore. Restul timpului şi-l petrecea la gospodaria cochetă dintr-un cartier mărginaş, moştenire de familie, unde
şi-a încropit un mic atelier şi ajutat fiind de fiu şi nepoţi, executa mobilier din lemn masiv. Conservator şi modest, deşi veniturile i-ar fi permis, nu a renunţat la maşina pe care a cumparat-o cu sacrificii după o perioadă îndelungată de aşteptare prin 1984.

Ajunşi în dreptul gheretei, Porumb, căută cu privirea portarul, apoi şi-o întoarse întrebător către Oprea:
- Cu ce-aţi venit? Nu vă văd maşina!
- Este hârbu’ acela de Dacie galbenă de lângă Q7-le dumneavoastră. Noi să fim sănătoşi, ştiţi cum se spune, maşina după om.
- Domnu’ Oprea, hârbu’ ăla-i pericol public, hai dom’le că te duc io! Zău aşa, mă şi mir cum nu ţi-e jenă să umbli cu ea pe drum… te vede lumea…
- Ehei, domnu’ Porumb, la anii mei am văzut multe, nu mi-e ruşine… cum spusesem, noi să fim sănătoşi… Hai să trăiesti! Te las, m-or fi aşteptând la firmă cu factura…
- Să trăiesti bine! Da’ schimbă dracu’ hârbu’ ăsta, nu-i pentru dumneata, zău!