A scrie… deși pare, nu e jucărie


Habarnam s-a socotit:
– Am talent desăvârșit!
Și a început să scrie în proză, chiar și-n poezie,
Platitudini dezlânate, doar cuvinte înșirate.
Așadar, se vede treaba,
N-a pierdut timpul degeaba!
A compus, n-a abdicat,
A scris mult… greșit și plat.
Fiind de unii încurajat,
Lăudat și periat, Habarnam,
Într-o zi a hotărât:
– Sunt poet, sunt scriitor,
Am talent desăvârșit,
Tot ce-am scris am tipărit!

Așa că m-am întrebat:
De talent lipsă nu duc,
Dar de unde s-o apuc?
Atâtea aș avea de zis,
Dar când să m-apuc de scris,
Vă spun, clar, să nu vă mire,
Simt, așa, o împotrivire:
Rima mă oprește,
Ritmul nu pornește,
Ideea se întoarce,
Încolo și încoace.
La răscruci de gânduri,
Scriu cuvinte-n rânduri,
Parc-ar fi, dar nu e poezie.
Și-mi repet eu, mie:
Lasă-te de scris, mai bine citește,
Vezi cum noaptea minții, în lipsa lecturii, rău se adâncește…
Scriu destui aiurea, nu se sinchisesc,
Se cred plini de har. Dar se amăgesc.
S-au grupat în cete, se laudă-ntre ei:
Ce frumos! Ține-o tot așa! Ce operă aleasă, cât talent, câte idei…
În haită se cred lupi, când de fapt, sunt doar niște căței.
Deși scriu mult, nu au original nimic,
Însă, nu-i așa… cine-s eu să-i contrazic?

Tu, Habarnam, poet îți spui,
Și-aș vrea doar să iei aminte:
E ușor a scrie aceleași cuvinte,
Mutate-ntre ele, doruri, Ofuri, fluturi, flori și… stele,
Oglindind trăiri mari sau mărunțele,
Drame și idile… atât de omenești,
Scoase de oricine din sacul cu povești.
Dar, tu scrii prea mult și nu spui nimic. Te rog nu mai scrie…
Mai bine citește! A scrie… deși pare, nu e jucărie!

Reclame
Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu

Dacă am fi onești


Dacă am fi onești cu propria gândire,
Nu am mai fi uimiți de-a țării devenire,
Și nici că tot ce se întâmplă este cu putință,
Prea mulți ani asistat-am pasivi la propria umilință.

La timp n-am retezat rădăcinile înfipte-n epoca minciunii,
Orbiți, pierduți în libertate îi ascultarăm doar pe unii…
”Personalitățile” formate-n bolgiile comuniste cele mai întunecate.
Cu toții suntem vinovați că am tăcut. Ne-am complăcut în promiscuitate.

Și astăzi ne trezim că nu avem oameni de stat, sau de cultură,
Doar politruci și calpe șterse în goană dup-o sinecură.
S-au cățărat conduși fiind de propria iresponsabilitate,
Atribuindu-și prestigii găunoase, au diplome și doctorate plagiate.

Trăim în vremea când aproape toți cu un egoism meschin,
Pentru gloria măruntă, nu binelui, răului ce se propagă partea-i țin,
Bastarzii silnici, trădători și criminali se apără, privindu-ne de sus,
Speranță nu mai este, doar o sete prelungă ca un țipăt… s-a dus.

Dacă am fi onești cu propria gândire,
Nu am mai fi uimiți de-a țării devenire,
Și nici că tot ce se întâmplă este cu putință,
Prea mulți ani asistat-am pasivi la propria umilință.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 1 comentariu

Oricât de mare crezi tu că eşti


Îţi vorbesc din nou… prietene,
Şi nu ştiu de unde ar trebui să încep.
Înţelegerea şi sacrificiul meu
N-au ecou în interiorul tău, în mintea ta.
Eşti nesimţitor!
În egoismul tău, te crezi mai presus decât ceilalți,
Ai uitat, prietene, ai uitat… “ridicându-te”.
Însă, eu îmi amintesc şi binele şi răul…
Vezi tu, prietene, într-o clipă ai putea pierde tot,
Habar nu ai cât de repede se poate întoarce roata.
În inima mea sunt amintirile… toată tristeţea,
Şi întreaga dezamăgire pe care mi-ai provocat-o.
De când te ştiu, mi-ai adus doar suferinţă şi lacrimi.
Dar de acum s-a sfârşit. Izvorul lacrimior a secat.
Prietene… ceea ce cauţi vei găsi,
Iar de primit, primeşti ceea ce ai dat.
În mintea mea şi în interiorul meu este pace de-acum,
Nu-ţi datorez nimic, mi-am luat libertatea să îţi spun:
Că nu prin vorbe se zideşte… ci faptele sunt temelia.
Şi cum faptele te contrazic, eşti detestabil,
Prietene… şi-atât de mic,
Oricât de mare crezi tu că eşti!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu

O mamă când o ai


Copila mea, ascultă a mea povață,
Cât încă-s lângă tine, lucidă și în viață,
Deschide-ți ochii larg, privește bine,
Căci nimeni nu-ți vrea binele așa ca mine!

O mamă când o ai, chiar dacă tu crezi uneori că-i rea,
Te va ierta mereu, oricât tu i-ai greși, copila mea!
Însă prietenii, bărbatul…, să bagi bine de seamă,
Și dacă nu greșești, nu iartă… nu-ți sunt mamă!

Părinții iartă, uită, și nu-ți vor reproșa nimic,
Te vor iubi mereu, copile, ca atunci când erai mic;
Chiar dacă i-ai rănit și-i doare, nimănui nu se vor plânge,
Doar inima din pieptul lor va sângera… li se va frânge!

Cât încă-s lângă tine și n-am plecat în locul cu verdeață,
Chiar dacă tu socoți că știi mai bine, ascultă și a mea povață:

A fost cândva un tată ce a bătut în tocul ușii câte un cui,
Mâhnit peste măsură de greșelile fiului lui;
Și când în tocul ușii loc pentru vreun cui n-a mai rămas,
Și-a chemat fiul, spunându-i cu tristețe-n glas:
Am bătut câte un cui, fiule, când ai greșit ori dat-ai de necaz!
Cum fiul simțitor, înțelegând ce tatăl său făcea,
Văzând mulțimea cuielor din ușa sa,
Prin fapte și prin vorbe bune, a hotărât greșelile-a-și răscumpăra:
– Tată, te rog să scoți câte un cui la fiecare vorbă bună,
La fiecare faptă bună a mea!
Și tatăl a început să scoată câte un cui din tocul ușii lui:
Câte o faptă bună și cuiul scos, până la cel din urmă cui,
Căci fiul faptă bună, faptei bune, a urmat…
Și-n ziua aceea, iertându-și fiul, tatăl l-a îmbrățișat:
-Mă bucur, fiule, că toate cuiele le-am scos,
Însă în tocul ușii… găurile făcute de cuie au rămas!

O mamă când o ai, chiar dacă tu crezi, uneori, că-i rea,
Te va ierta mereu, oricât tu i-ai greși, copila mea!
Deschide-ți ochii larg, privește bine,
Căci nimeni nu-ți vrea binele așa ca mine!

Părinții iartă, uită, și nu-ți vor reproșa nimic,
Te vor iubi mereu, copile, ca atunci când erai mic;
Chiar dacă i-ai rănit și-i doare, nimănui nu se vor plânge,
Doar inima din pieptul lor va sângera… li se va frânge!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 1 comentariu

Azi este Paște


Moartea biruit-o Domnul Sfânt,
Speranța vieții în noi renaște,
Hristos ieșit-a din mormânt;
Azi este Paște!
Și ziua parcă-i mai frumoasă,
Mai bucuroși bunicii și nepoții,
Când familia-ntreagă e la masă!
Ne veselim, mâncăm, ciocnim ouăle roșii,
Spunând: Hristos a Înviat!
Cum spusu-s-a din moși strămoși de Paște!

Tuturor celor care sărbătoresc astăzi Paștele vă urez: Sărbători pascale în tihnă!

Publicat în diverse..., Poezie | 1 comentariu

Și azi și ieri, mințit-o oamenii politici…


Ca azi și ieri mințit-o oamenii politici.
Ca să-și atingă scopul aruncă sărmanilor câte un os,
Precum la câini!
Toți decadenții buni de gură măsluiesc fapte, istorii,
Știind că lașii tac și unii-s vânzători, vânduți:
Ce-a fost, puțin le pasă!

Ca azi și ieri mințit-o oamenii politici.
Iată-i, iar se-aruncă-n cete,
Cuvântul le este ba miere, ba venin,
Cu apă chioară încercă să-i îmbete
Pe cei flămânzi, săraci și goi…
Denigrând onestitatea și târând-o prin noroi!
Ocară și gâlceavă… o lume pe dos.
Iar și-au dat întâlnire nebunii,
Cu gândul la” arginți” nu văd că lumea clocotește.
Ei sunt buni români iubindu-și țara?
Când sunt oameni politici care se-nalță
Ca să înalțe a lor popoare,
Ai noștri nu văd că încet poporul român moare!

Am vrut să mă opresc din scris, dar,
Semenii mei, dragul meu popor român,
Vin iar alegeri, importante, pentru țară,
Și mă-ntorc să vă rog iară:
Să fiți demni, nu de ocară!
Nu le dați apă la moară, ascultându-i pe mișei!
Și mai ales, dragii mei, nu mințiți, nu fiți ca ei!

Și azi și ieri, mințit-o oamenii politici…

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu

Ei fac ce vor…


Vai de ei și vai de noi,
Ei fac ce vor… noi tărăboi.
Dictatură ar vrea, măi frate,
Cică… au majoritate!
„Mi-amintesc…odinioară,”
Nu era mai bine-n țară!
Stăteai la coadă la alimentară:
Pentru ouă, pâine, lapte…
Pe raft nu erau de toate,
Erau rafturile goale,
Ici și colo, doar borcane cu muștar
Și murături: castraveți sau gogonele-,
Dar, n-aveai carne pentru ele,
Fiindcă la carmangerie,
Cine-a trăit pe atunci știe-,
Găseai doar „galoși de porc”,
Cârlige goale și la pungă „petreușii”
Doi pui mici și vineții,
De-ai trăit pe-atunci, îi știi-.
Ciocolată sau bomboane,
Portocale sau banane, nu găseai
Și în lipsă… mentosane cumpărai.
Doamne feri! Unii parcă au uitat,
De tot ce au îndurat:
De întuneric, frig și teamă…
De lipsa de informare,
De adevăruri trunchiate,
Istorii mistificate…
La TV… seară de seară,
Erau Leana și cu Nicu
Și cei ce preaslăveau partidul!
„Mi-amintesc…odinioară,”
Era mult mai rău în țară,
Și-i păcat că s-a uitat!
Dictatură ar vrea, măi frate,
Cică… au majoritate!
Ei fac ce vor… noi tărăboi,
Vai de ei, sau, vai de noi?

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu