M-am trezit cu un sentiment ciudat că timpul s-a răsucit și, fără să vrem, ne-am întors în anii o mie nouă sute optzeci, în epoca comunistă pe care mulți o regretă. Alții o idealizează, uitând că au trăit cu frică, în lipsuri, în frig și întuneric la propriu și la figurat.
Senzația ciudată a durat foarte puțin, în câteva secunde m-am dezmeticit, a fost doar un vis urât. Crâmpeie din trăirile acelor ani mi-au tulburat somnul.
Nu știu de ce o întâmplare veche, de care uitasem cu desăvârșire, dar care la timpul ei m-a marcat, a țâșnit din străfundurile memoriei ca un amestec ciudat între realitate și tablou iluzoriu. În vis mă găseam în mijlocul unei mulțimi rufoase și nespălate, într-o zi de sfârșit de iulie, sub un soare dogoritor la orele amiezii, uitându-mă în jurul meu cu spaimă și întrebându-mă cum voi scăpa de acolo și de mâinile murdare care se întindeau ca să mă atingă. Trezită de-a binelea am zâmbit aducerii aminte, derulând pe fundul retinei din amintire acea întâmplare. Și pentru că nu cred că întâmplător mi-a bântuit somnul, vreau să ,,o exorcizez”, scriind-o.
Era vara anului o mie nouă sute optzeci și opt și în acea perioadă lucram la E.G.L. Baia Mare, la Fond Locativ, într-un birou zonal din cartierul V. Alecsandri (,,Hotvon”), un cartier mărginaș rău famat la acea vreme.
Cum pe la începutul anilor o mie nouă sute optzeci a început modernizarea și igienizarea și în acel cartier au fost demolate cocioabe, case, vile. Reconfigurate străzile, chiar strămutată albia Râului Craica și construirea unor blocuri cu apartamente mari, pentru a atrage chiriași.
Cei care au trăit în acei ani știu foarte bine că se demola și se construia foarte mult în toată țara, nu doar la Baia Mare. În general se construiau blocuri din plăci de beton armat care se montau precum un LEGO tehnic. Se construia după câteva proiecte la nivel național.
Anii comunismului au adus adevărate drame, necunoscute celor mulți. Pentru că nu se vorbea decât despre realizări. Totul trebuia să fie ,,colorat” și transmis în tonuri optimiste. Răul făcut unora trebuia să ajungă la urechile celorlalți ca un bine făcut poporului. Nu contau dramele, nici suferința celor care au fost obligați să-și părăsească casele în schimbul cărora primeau o sumă infimă și un apartament sau două în funcție de mărimea casei, de membrii familiei și, nu de puține ori de relațiile și pilele pe care le aveau fie la partid, fie la primărie. Dar tot anii aceia au adus și speranță celor din familii numeroase sau celor care și-au părăsit satele în căutarea unui trai mai bun după ce colectivizarea a distrus normele morale, ierarhia familiei, obiceiul pământului și al locului, tihna, rostul și ritualurile satului cunoscute de săteni și transmise din generație în generație.
Astfel oamenii satului, și nu numai, au devenit ,,dezmoșteniți”, pribegi, robii noii orânduiri, aruncați în vâltoarea vieții din orașe. O viață pe care nu și-au dorit-o și pe care nu o cunoșteau și înțelegeau. Adaptându-se din mers, aducând cu ei o parte din satul părăsit. Până când totul s-a amestecat ca într-un malaxor uriaș, invizibil și totul s-a metamorfozat.
Ca să nu plictisesc, nu voi aminti de colectivizarea satelor din anii cincizeci, despre industrializarea forțată și nici despre așa-zisul nivel de trai ridicat. Cei pe care i-a interesat fie au citit și știu cum au decurs lucrurile, fie le-au trăit, sau le-au auzit în familie... acolo unde teama de a spune adevărul nu a fost prea mare.
Spuneam că în cea vreme am lucrat la fondul locativ la biroul zonal din ,,Hotvon”. Patru oameni aveam în administrare apartamentele din acel cartier (ulterior numărul a crescut, au mai venit două colege și un coleg, plus doi reprezentanți de la primărie). Sarcina noastră era să ținem evidența și să raportăm lunar la primărie situația apartamentelor disponibile. Să preluăm și să predăm apartamentele chiriașilor, dar și să verificăm dacă acestea sunt întreținute și păstrate în condiții normale. Aveam repartizate fiecare dintre noi câteva străzi. Acolo unde găseam stricăciuni, trebuia să întocmim procese verbale și devize cu deteriorările constatate.
În acel an, în cartierul Vasile Alecsandri, cam în optzeci și cinci la sută din suprafața cartierului erau blocuri, iar casele rămase erau cuprinse în planul de demolare. Totul era făcut pe repede înainte. Nu aveai voie să ai păreri sau să contești. Trebuia doar să execuți și să te supui.
De câte ori citesc sau îi aud pe unii cum regretă și idealizează traiul acelor ani, nu pot să nu îmi amintesc de miile, de sutele de case sărăcăcioase, apartamente mizere și reci, cu pereții plini de igrasie, în care am intrat. Erau locuințe în care ni se lipeau tălpile pantofilor de mâzga de pe jos, pe linoleumul folosit pentru pardosea. Sau am intrat în apartamente în care ușile interioare erau scoase și folosite ca mobilier, fiind puse pe patru borduri de trotuar și transformate în pat. Am văzut surse de încălzire improvizate, făcute din cărămizi de BCA scobite și montat în ele rezistențe de reșou electric. În unele apartamente aceste reșouri improvizate erau folosite și pentru încălzit apa sau pentru gătit în lipsa aragazului.
Nu am putut uita nici de ,,gurile negre, știrbe” de la parterul multor blocuri, deși noi, devastate de români și de țigani deopotrivă.
Îmi vin în minte buluc imaginile acelor ani și fără să vreau m-am abătut un pic de la ceea ce începusem să scriu și pentru aceasta rog să fiu iertată.
Așa dară să revin la acea zi toridă de iulie când am avut o acțiune solicitată de primărie, la care am participat toți, Lucian, Petronela, Viorel și eu. Chiar mă mirasem în dimineața acelei zile când Petronela, șefa de birou, ne-a spus că avem o acțiune de verificare în afara zonei noastre, la blocurile unde sunt mutați chiriașii cu probleme, cei cu restanțe la chirie și întreținere. Blocuri situate pe strada Arieșului, undeva la ieșirea din Baia Mare spre Groși, o stradă de doar câteva zeci de metri, din str. Eminescu peste calea ferată. Stradă de a cărei existență habar nu avusesem și cu atât mai mult că ar exista blocuri acolo. Ciudat era că, dacă de obicei mergeam la verificări câte doi, de data aceasta ne-am luat agendele și am plecat cu toții.
Fiind vară, și cum nu îmi propusesem să merg pe teren la verificări, în acea zi aveam de făcut devize după actele de constatări și procese verbale. Îmi amintesc că mă îmbrăcasem în alb, un pantalon de in și o ie și bineînțeles că încălțasem sandale cu tocuri cui, de 12 cm.
Acea zi de iulie a fost o continuă mirare presărată cu spaimă, greață și șoc. Doar că trebuia să tac și să-mi fac treaba pentru care luam salariul.
Nu mersul pe jos circa doi kilometri și jumătate, pe tocuri, a fost problema, mirarea, șocul. Problema mea a apărut când am trecut calea ferată și am mai mers câțiva metri, douăzeci sau treizeci, și aveam să constat că am ajuns într-un coșmar. Într-un loc care părea de pe altă planetă, din alt timp și spațiu, pentru mine. Deși văzusem multe case mizere, cai urcați la etaj în apartament, foc făcut în mijlocul camerei, băi insalubre cu vana și vasul wc cu depuneri, înnegrite de vreme și nespălare... Parcă nimic nu semăna cu acel loc. Părea un lagăr de exterminare. Era un focar de infecție și sunt convinsă că nouăzeci și nouă la sută din populația orașului habar nu avea de existența acelui loc. Erau blocuri cu trei până la cinci scări, având apartamente pe trei nivele și erau dispuse în formă de U. Spațiul dintre ele formând o curte interioară. Aveam să aflu că locuințele erau racordate la curent de 24 de W și apa era de la cișmelele din curte. Mă întrebasem îngrozită cum naiba folosesc oamenii aceia toaletele dacă nu au apă curentă.
Când am ajuns în acel ,,U” dintre blocuri, nu era nimeni în curte și nici mișcare sau gălăgie nu se auzea dinspre clădirile cu ochiuri de fereastră lipsă, ca niște guri știrbe din care ieșeau limbi negre de fum pe pereții gri, coșcoviți. Mi-au rămas întipărite acele imagini desprinse parcă dintr-un film de groază.
Ca să nu întârziem prea mult în acel loc ne-am grupat în echipă câte doi, Petronela cu Lucian și eu cu Viorel, urmând să luăm pe rând fiecare scară ca să vedem dacă sunt ocupate toate așa-zisele apartamente.
Viorel îmi spusese să stau afară ,că merge singur să verifice, intuind probabil ce aveam să găsim. Nu l-am ascultat din prima și am pornit împreună spre ușa de intrare de la prima scară. Numai că acea ușă nu se lăsa deschisă. Ușa, având deschiderea spre interior, nu se deschidea, fiind blocată de mormane de cartoane, haine, sticle și alte gunoaie. Probabil le foloseau pentru foc, neavând surse de încălzire.
Viorel și-a proptit umărul de ușă, reușind să o întredeschidă, strecurându-se în bloc. Numai că fiind cu un pas în spatele lui, în secunda următoare am simțit în nări un miros pestilențial și nu mi-am putut controla spasmul stomacal și icnetul. M-am îndepărtat de ușă vomând însă în clipa următoare ridicând privirea, am văzut că sunt înconjurată de o mare de ochi negri și fețe tuciurii, de un val uman nespălat, rufos, duhnitor.
Și o ceată de puradei cu mâinile întinse spre mine, trăgându-mă de păr, exclamând:
- Cine ești? Ești un înger și ai venit să ne ajuți!? Ce ne-ai adus, dă-ne ceva!
Norocul meu a fost că nu mă pierd ușor cu firea și pe moment am uitat de starea de greață și de vomă, gândind: lasă Lia, să borăști ai vreme dacă scapi cu bine de sălbaticii care te înconjoară!
Recăpătându-mi rapid stăpânirea de sine, le-am strigat scurt, militărește:
- Stați la distanță și nu mă atingeți, dacă nu vreți să ajungeți la miliție! Suntem de la EGL, am venit să vedem în ce condiții locuiți.
Înăbușindu-mi teama, m-am rotit, privind cu atenție în jurul meu, întrebându-mă de unde au apărut și cum de nu i-am auzit apropiindu-se. Pentru o clipă am avut impresia că visez, sau că am ajuns în zona crepusculară. Mi-am mușcat limba ca să simt durere, să mă conving că este o realitate palpabilă, nu visez sau delirez.
În jurul meu erau țigani dar și români printre ei. Bieții oameni au devenit niște creaturi semisălbăticite, rupți de lume și de civilizație. Trăiau în mizerie, fără niciun orizont.
Cuprinsă de milă amestecată cu silă și teamă, i-am întrebat:
- Cum ați ajuns să locuiți aici?
Mi-au răspuns în cor:
- Cu Miliția!
- Vă rog să vorbiți pe rând, nu toți odată!
Uitându-mă la o femeie blondă cu un copil mic în brațe, care părea un pic mai spălată, i-am zis:
- Spune-mi, te rog, cum te numești și de ce ați ajuns aici, unde ați locuit înainte?
Nu-mi mai amintesc cum a spus că o cheamă, dar îmi amintesc că a spus asta pe un ton ce părea obraznic, deși nu era. Era doar tonul și glasul deznădejdii.
- Cum am ajuns! Sărăcia, patru copii, nevoile... tovarășa!
- Nu-mi spune așa, nu suntem tovarășe, mai bine spune-mi Lia, așa mă numesc! M-am trezit apostrofând-o fără să vreau.
- Nu pot, tovarășa! Nu pot să vă spun pe nume, da vă pot spune îngeraș, dacă nu vă supărați. Păreți desprinsă dintr-o icoană. Noi așa am crezut când v-am văzut la noi în curtea blocului. Că pe la noi nu a mai venit nimeni în afară de miliție. Parcă am fi spurcați.
- Bine, spune-mi cum vrei. Dar spune-mi de unde ești, unde ai locuit înainte și dacă lucrezi undeva.
- Am stat pe strada Uranus, dar suntem dintr-un sat din Bistrița-Năsăud. Am venit în Baia Mare să ne angajăm la Avicola, că doară țărani suntem!
Cei din jur, probabil cunoscând povestea ei, și-au pierdut răbdarea, au început să vocifereze, ridicând mâna ca școlarii:
- Tovarășa, eu-eu tovarășa... hai că vă spun și eu!
- Aveți răbdare că vă ascult pe rând și stați la distanță! Uitându-mă la femeia blondă am zis, te rog să spui mai departe... hai, v-ați angajat ori nu!?
- Ne-am angajat și eu și bărbatu-meu! Am primit și locuință pe str. Uranus, un apartament la parter, cu două camere. Numa’ că iarna o fo’ tare frig în el. Cât am fost numai noi doi a fost mai bine. Ne-am încălzit unu’ pe altu’. - Spuse râzând. - Da’... după ce au venit copiii unul după altul, eu m-am lăsat de la lucru ca să-i cresc. Noa, și patru guri de copii îs greu de hrănit. Ba mai trebuie și îmbrăcați... Șiii... știți cum este, dragă îngeraș... toată lumea de unde lucră, de acolo își taie pita.
- Nu înțeleg! Cum își taie pita? Femeia zâmbind cu amărăciune a continuat:
- Nu vă faceți că nu știți! Fiecare se descurcă cum poate. Nu vedeți că nu se găsește nimic în magazine! Nu tu pui, nu tu o găină... nu tu ouă. De parcă ar fi foamete, nu alta. Totul merge la străini și la domnii cei mari, pentru noi resturile... și alea cu țârâita. Trebuie să ne batem la rânduri pentru două oase. Da’ nu ai de unde să știi, dragă îngeraș. Voi nu știți ce e aia foame și frig și cum este să stai la rânduri cu orele în soare, în ploaie, ori pe ger... Noa, și cum bărbatu-meu o rămas singurul care lucra... văzându-i pe alții, învățat de ei... o mai scos ba un pui, ba o găină, ba un cofraj de ouă... pentru noi și pentru cunoștințe. Dar i-o prins și o fost mai-mai să-l bage la pușcărie. Noroc că l-o iertat. I-o tras din salariu câteva luni și de atunci s-o apucat de băutură... apoi n-am plătit chiria, n-am plătit la asociație taxele și așa am ajuns aici. Dar, m-oi duce la partid, la primu-secretar în audiență, și poate oi scăpa de aici. Că și alții au fost și i-o ajutat. Trăim aici ca animalele... nimănui nu-i pasă de noi!
N-am mai apucat să aflu mai multe despre acei oameni fără orizont, de la ei, deoarece au apărut colegii și am plecat. Nici colegii mei nu au aflat mare lucru. Nu au reușit să intre în bloc decât forțând ușile de la intrare și escaladând mormanul de gunoaie au reușit să urce un etaj unde au descoperit cât de jos poate ajunge și cât se poate sălbătici un om dezrădăcinat, rămas fără repere, trăind o viață ca un coșmar.
Ceea ce am scris mai sus este doar o mică, o foarte mică parte și o sumară descriere a vieții dusă de unii în anii comunismului. O viață ca un vis urât.
31.10.2021
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Lia Muresan 