”Deșteaptă-te române”


“Deşteaptă-te, române,” nu mai dormi pe tine,
Nu aștepta minuni și milă de la nimeni.
Pune-te și învață, muncește ca să ai,
Căci viața îți întoarce: primești ceea ce dai!
Privește-te-n oglindă, vezi câtă dreptate ai
Când îi acuzi pe alții de jalnicul tău trai.
Deschide-ți ochii minții, privește-n jurul tău
Cum singur te-adâncești în al minciunii hău!
Cinstea să te anime, nu oarba ta trufie,
Citește un pic mai mult și-nvată și a scrie,
Căci n-au venit barbarii, limba să ne-o stâlcească,
Românii o stâlcesc, de te apucă sila, scriind-o ”păsărească”!
Trezește-te, române, din somnul rațiunii, beție, mahmureală-
Și cere, celor ce cu adevărat greșit-au, socoteală!
Nu mai striga bezmetic că vin din lumea largă,
Prin intrigă și uneltiri să fure avuția țării, întreagă!
O furi singur, te faci părtaș, române, când ochii îi închizi,
Din falsă omenie, ori interes, ”faci jocul” unor indivizi!
“Deşteaptă-te, române,” nu mai dormi pe tine,
Nu aștepta minuni și milă de la nimeni.
Pune-te și învață, muncește ca să ai,
Căci viața îți întoarce: primești ceea ce dai!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu

Mustru viața, atâtea greșeli acceptate


De-acum sunt așa de obosită de nădejdi…
Mustru viața, atâtea greșeli acceptate.

O parte a lumii va bâjbâi, aproape mereu,
Departe cu totul din calea luminii și înțelepciunii.
Spaima, frica de necunoscut, cu prioritate, mai mereu,
Va scoate la suprafață hidoșenia naturii umane.

Atât de micii și atât de neînsemnații,
Formatori de opinie, a căror limbă bâlbâie,
Se revoltă, dau sfaturi și recomandă trufaș diverse,
Fără a cunoaște miezul problemelor și a complexității lor,
Fără a avea experiență și morală,
Fără a ști ce datorează țării, comunității, prietenilor.
Dar ei recomanda trufaș, dau sfaturi… se revoltă.

Habar nu au cu ce se confruntă unii,
Nici ce dragoste merită părinții, frații,
Oamenii care trebuie respectați și iubiți,
Însă, se revoltă, dau sfaturi și recomandă trufaș diverse,
Neștiind care este rolul conducătorilor,
Sau care este datoria celor aleși.
Nu știu care-i rolul și sarcina guvernului.
Nici menirea profesorului, a medicului, a judecătorului,
Ori simțul civic al cetățeanului, nu le cunosc.
Nu, nu știu care-i rolul și datoria fiecăruia.
Doar se revoltă, dau sfaturi și recomandă trufaș…
Propagând spaima, ura, discordia și invidia.
Atât de mare le este aroganța
Încât nu-și pot ascunde golul dinăuntru.

Ce-i împiedică oare pe unii să vadă
Cum lașii și îngâmfații își schimbă gusturile,
Cum caută mereu puterea, fiind lacomi și leneși.

O parte a lumii va bâjbâi, aproape mereu,
Departe cu totul din calea luminii și înțelepciunii.
Spaima, frica de necunoscut, mai mereu, cu prioritate,
Va scoate la suprafață hidoșenia naturii umane.

De-acum sunt așa de obosită de nădejdi…
Mustru viața, atâtea greșeli acceptate.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 1 comentariu

din seria ”bezmetisme a la Lia”


De un pic de vreme, nu este zi în care să nu-mi apară sub ochi articole, cu zeci sau sute de comentarii, despre testul PISA. Recunosc, spre rușinea mea, că habar nu am avut ce presupune și nici când a apărut. Am citit cam tot ce am găsit despre acest test ca să mă dumiresc de ce atâtea păreri diametral opuse. Și am aflat că România participă, începând cu anul 2001, la acest program. Și că testările PISA sunt destinate copiilor de 15 ani și acoperă trei domenii principale: citire/lectură, matematică și științe. Fiind o evaluare standardizată internațional.
De ce ne clasăm pe locuri deloc onorabile nu este greu de înțeles.
Sistemul de învățământ, începând cu grădinița, din România este învechit și neperformant. Uneori am impresia că este în așa fel gândit încât să uniformizeze, să demoralizeze și să inhibe orice sclipire creatoare din fașă.
Tu care împrumuți sloganuri manipulatoare, rupte din context, fără să le înțelegi în întregime mesajul, tu care îți afișezi cu ostentație studiile și diplomele, dar scrii agramat. Și tu cea și cel ajunși în învățământ, odată titularizați dar, nu mai deschideți o carte în afara manualului de specialitate de la clasă și nu mai țineți pasul cu epoca, rămânând ancorați în vechile șabloane, complăcându-vă în autosuficientă, cu ce drept acuzați tinerii? Pentru educația lor responsabili sunt oamenii maturi, părinții și școala. Copiii și tinerii de azi nu dau societății altceva decât ceea ce primesc.
Tot mai multe voci ponegresc tinerii și copiii, reproșându-le vrute și nevrute, aducând drept argument ”pe vremea mea”.
Ei bine, tinerii și copiii din ziua de azi nu sunt nici mai proști, nici mai leneși decât generațiile anterioare. Din contră, sunt mult mai isteți, mai deschiși și mai iscoditori pentru că au la îndemână mult mai multe surse de informare.
Este hilar să spui că tinerii de astăzi nu citesc, în condițiile în care tu nu ai deschis o carte de zeci de ani și nici nu ai citit în viața ta o carte cap-coadă, sau un text mai lung de una sau două pagini și, nu musai de literatură, ci, fie de tehnică, fie de specialitate, etc, dar tu flecărești, hrănindu-ți stima de sine cu sentimentul că ai cunoaște și ești competent. Când de fapt nu prea știi nimic concret. Și nici spirit civic nu prea deții…
Sunt bunică și sunt în pragul pensionării, ca om m-am format în epoca de tristă amintire dar care nu mi-a îngrădit spiritul și nici nu m-a îngenunchiat.
În 1989 aveam 27 de ani. Nu provin dintr-o familie de intelectuali, ci dintr-o familie de oameni simpli dar vrednici care au știut să-mi insufle valorile umane și morale. Primii ani de școală i-am făcut într-un cătun uitat de lume unde nu exista electrificare, am învățat la lampă. Singura sursă de informare era un radio cu baterii, cărțile și ziarele. Mama îmi spunea seara povești până când am început școala, iar toamna și iarna mă ducea seara cu ea la șezătoare. Șezătoarea era locul în care se adunau bătrâni, tineri și copii. În timp ce bătrânele torceau, tricotau sau coseau, tinerii citeau povești sau poezii, sau uneori ziarele. În acel loc și în acea vreme mi-a fost însămânțată plăcerea de a citi. Mi-am deschis ochii și apetitul pentru lectură cu poeziile lui G. Coșbuc, cu Amintirile din copilărie a lui I. Creangă. Scrieri pe care le înțelegeam, îmi erau familiare, fiind parcă rupte din universul în care trăiam.
Electrificarea în acel loc a ajuns la sfârșitul anilor 1970, când eu eram deja elevă de liceu. Am urmat un liceu mediocru, nu unul de elită. Nici măcar nu am fost o elevă de 10 pe linie. Și asta pentru că nu am tocit în viața mea. Nu am reușit să asimilez ceva ce nu înțelegeam. Am avut profesori destupați la minte, adevărați dascăli, cu har, care mi-au deschis orizontul, făcându-mă să caut și să citesc, dar, am avut și profesori semidocți, plafonați, dar plini de sine care știau una și bună, la ora lor trebuia să redai cuvânt cu cuvânt ce ne-au dictat și am scris în caiet, sau ce scria în manual. Acei indivizi nu scăpau ocazia să ne eticheteze ca loaze sau proști.
Primii au insuflat în mine, în noi elevii, libertatea de a gândi și de a ne exprima, (în epoca totalitară) câștigând stima și respectul meu și al nostru, pe bună dreptate. Pe când ceilalți mi-au, ne-au, insuflat angoasă și un soi de lehamite, de scârbă față de ei și materia predată. Și unii și alții au contribuit la formarea mea ca adult. Fiecare prin exemplul dat. Încă din acea vreme am știut cum nu vreau să ajung ca adult.
Nu am studii înalte și nici zeci de diplome și asta nu pentru că nu mă duce mintea. Ci pentru că asta a fost alegerea mea la un moment dat. Însă în toți anii care au urmat de la terminarea liceului nu am încetat să citesc, să mă informez, chiar mi-am schimbat meseria, profesia de câteva ori. Am fost și muncitor, am fost și funcționar, am fost și patron, am fost și casier, și gestionar, și vânzătoare, și contabil. Am fost și subaltern și am fost și șef. Cu toate acestea, sau poate de aceea, cei care mă cunosc știu că, mi-am tratat semenii de la egal la egal. Ce a fost de apreciat am apreciat, ce a fost de criticat am criticat. Am făcut-o mereu la vedere.
Mereu am spus că o diplomă odată obținută nu te face cu nimic mai presus decât semenii, un om mai bun, sau mai cultivat, dacă rămâi cu ceea ce ai învățat, fără a citi mereu pentru a te perfecționa și informa ca să poți ține pasul cu schimbările.
Iar dacă acea diplomă nu reflectă cu adevărat cunoștințele acumulate este mai degrabă o rușine. Acea diplomă devine un virus pentru societate deoarece i se atribuie posesoarei, posesorului ei competențe. Competențe fără acoperire intelectuală de fond, ci doar de formă.
Așadar nu vin cu judecăți de valoare și preconcepții la adresa tinerilor sau copiilor, nu le atribui vini pe care nu le au. Încerc să mă pun în locul lor. În mod sigur dacă aș fi copil acum și eu aș urî probabil lectura și școala, pentru simplul motiv că nu pot asimila ceea ce nu înțeleg.
Prin ceea ce scriu acum, doar îmi expun punctul de vedere. Un punct de vedere destul de subiectiv raportat la propria experiență, deși am încercat să fiu cât mai obiectivă.
Cred cu tărie că sistemul de învățământ din România a devenit un soi de fabrică de diplome fără acoperire. Sistemul ar trebui reformat din temelii. Reforma ar trebui începută în primul rând cu profesorii.
Sunt prea mulți semidocți, plafonați, care nu pot și nu vor să accepte realitatea acestor ani, dar sunt titulari pe post… și nenorocesc generații.

Publicat în diverse... | 5 comentarii

A scrie… deși pare, nu e jucărie


Habarnam s-a socotit:
– Am talent desăvârșit!
Și a început să scrie în proză, chiar și-n poezie,
Platitudini dezlânate, doar cuvinte înșirate.
Așadar, se vede treaba,
N-a pierdut timpul degeaba!
A compus, n-a abdicat,
A scris mult… greșit și plat.
Fiind de unii încurajat,
Lăudat și periat, Habarnam,
Într-o zi a hotărât:
– Sunt poet, sunt scriitor,
Am talent desăvârșit,
Tot ce-am scris am tipărit!

Așa că m-am întrebat:
De talent lipsă nu duc,
Dar de unde s-o apuc?
Atâtea aș avea de zis,
Dar când să m-apuc de scris,
Vă spun, clar, să nu vă mire,
Simt, așa, o împotrivire:
Rima mă oprește,
Ritmul nu pornește,
Ideea se întoarce,
Încolo și încoace.
La răscruci de gânduri,
Scriu cuvinte-n rânduri,
Parc-ar fi, dar nu e poezie.
Și-mi repet eu, mie:
Lasă-te de scris, mai bine citește,
Știi că noaptea minții, în lipsa lecturii, rău se adâncește…
Scriu destui aiurea, nu se sinchisesc,
Se cred plini de har. Dar se amăgesc.
S-au grupat în cete, se laudă-ntre ei:
Ce frumos! Ține-o tot așa! Ce operă aleasă, cât talent, câte idei…
În haită se cred lupi, când de fapt, sunt doar niște căței.
Deși scriu mult, nu au original nimic,
Însă, nu-i așa… cine-s eu să-i contrazic?

Tu, Habarnam, poet îți spui,
Și-aș vrea doar să iei aminte:
E ușor a scrie aceleași cuvinte,
Mutate-ntre ele, doruri, Ofuri, fluturi, flori și… stele,
Oglindind trăiri mari sau mărunțele,
Drame și idile… atât de omenești,
Scoase de oricine din sacul cu povești.
Dar, tu scrii prea mult și nu spui nimic. Te rog nu mai scrie…
Mai bine citește! A scrie… deși pare, nu e jucărie!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 3 comentarii

Dacă am fi onești


Dacă am fi onești cu propria gândire,
Nu am mai fi uimiți de-a țării devenire,
Și nici că tot ce se întâmplă este cu putință,
Prea mulți ani asistat-am pasivi la propria umilință.

La timp n-am retezat rădăcinile înfipte-n epoca minciunii,
Orbiți, pierduți în libertate îi ascultarăm doar pe unii…
”Personalitățile” formate-n bolgiile comuniste cele mai întunecate.
Cu toții suntem vinovați că am tăcut. Ne-am complăcut în promiscuitate.

Și astăzi ne trezim că nu avem oameni de stat, sau de cultură,
Doar politruci și calpe șterse în goană dup-o sinecură.
S-au cățărat conduși fiind de propria iresponsabilitate,
Atribuindu-și prestigii găunoase, au diplome și doctorate plagiate.

Trăim în vremea când aproape toți cu un egoism meschin,
Pentru gloria măruntă, nu binelui, răului ce se propagă partea-i țin,
Bastarzii silnici, trădători și criminali se apără, privindu-ne de sus,
Speranță nu mai este, doar o sete prelungă ca un țipăt… s-a dus.

Dacă am fi onești cu propria gândire,
Nu am mai fi uimiți de-a țării devenire,
Și nici că tot ce se întâmplă este cu putință,
Prea mulți ani asistat-am pasivi la propria umilință.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 1 comentariu

Oricât de mare crezi tu că eşti


Îţi vorbesc din nou… prietene,
Şi nu ştiu de unde ar trebui să încep.
Înţelegerea şi sacrificiul meu
N-au ecou în interiorul tău, în mintea ta.
Eşti nesimţitor!
În egoismul tău, te crezi mai presus decât ceilalți,
Ai uitat, prietene, ai uitat… “ridicându-te”.
Însă, eu îmi amintesc şi binele şi răul…
Vezi tu, prietene, într-o clipă ai putea pierde tot,
Habar nu ai cât de repede se poate întoarce roata.
În inima mea sunt amintirile… toată tristeţea,
Şi întreaga dezamăgire pe care mi-ai provocat-o.
De când te ştiu, mi-ai adus doar suferinţă şi lacrimi.
Dar de acum s-a sfârşit. Izvorul lacrimior a secat.
Prietene… ceea ce cauţi vei găsi,
Iar de primit, primeşti ceea ce ai dat.
În mintea mea şi în interiorul meu este pace de-acum,
Nu-ţi datorez nimic, mi-am luat libertatea să îţi spun:
Că nu prin vorbe se zideşte… ci faptele sunt temelia.
Şi cum faptele te contrazic, eşti detestabil,
Prietene… şi-atât de mic,
Oricât de mare crezi tu că eşti!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu

O mamă când o ai


Copila mea, ascultă a mea povață,
Cât încă-s lângă tine, lucidă și în viață,
Deschide-ți ochii larg, privește bine,
Căci nimeni nu-ți vrea binele așa ca mine!

O mamă când o ai, chiar dacă tu crezi uneori că-i rea,
Te va ierta mereu, oricât tu i-ai greși, copila mea!
Însă prietenii, bărbatul…, să bagi bine de seamă,
Și dacă nu greșești, nu iartă… nu-ți sunt mamă!

Părinții iartă, uită, și nu-ți vor reproșa nimic,
Te vor iubi mereu, copile, ca atunci când erai mic;
Chiar dacă i-ai rănit și-i doare, nimănui nu se vor plânge,
Doar inima din pieptul lor va sângera… li se va frânge!

Cât încă-s lângă tine și n-am plecat în locul cu verdeață,
Chiar dacă tu socoți că știi mai bine, ascultă și a mea povață:

A fost cândva un tată ce a bătut în tocul ușii câte un cui,
Mâhnit peste măsură de greșelile fiului lui;
Și când în tocul ușii loc pentru vreun cui n-a mai rămas,
Și-a chemat fiul, spunându-i cu tristețe-n glas:
Am bătut câte un cui, fiule, când ai greșit ori dat-ai de necaz!
Cum fiul simțitor, înțelegând ce tatăl său făcea,
Văzând mulțimea cuielor din ușa sa,
Prin fapte și prin vorbe bune, a hotărât greșelile-a-și răscumpăra:
– Tată, te rog să scoți câte un cui la fiecare vorbă bună,
La fiecare faptă bună a mea!
Și tatăl a început să scoată câte un cui din tocul ușii lui:
Câte o faptă bună și cuiul scos, până la cel din urmă cui,
Căci fiul faptă bună, faptei bune, a urmat…
Și-n ziua aceea, iertându-și fiul, tatăl l-a îmbrățișat:
-Mă bucur, fiule, că toate cuiele le-am scos,
Însă în tocul ușii… găurile făcute de cuie au rămas!

O mamă când o ai, chiar dacă tu crezi, uneori, că-i rea,
Te va ierta mereu, oricât tu i-ai greși, copila mea!
Deschide-ți ochii larg, privește bine,
Căci nimeni nu-ți vrea binele așa ca mine!

Părinții iartă, uită, și nu-ți vor reproșa nimic,
Te vor iubi mereu, copile, ca atunci când erai mic;
Chiar dacă i-ai rănit și-i doare, nimănui nu se vor plânge,
Doar inima din pieptul lor va sângera… li se va frânge!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 1 comentariu

Azi este Paște


Moartea biruit-o Domnul Sfânt,
Speranța vieții în noi renaște,
Hristos ieșit-a din mormânt;
Azi este Paște!
Și ziua parcă-i mai frumoasă,
Mai bucuroși bunicii și nepoții,
Când familia-ntreagă e la masă!
Ne veselim, mâncăm, ciocnim ouăle roșii,
Spunând: Hristos a Înviat!
Cum spusu-s-a din moși strămoși de Paște!

Tuturor celor care sărbătoresc astăzi Paștele vă urez: Sărbători pascale în tihnă!

Publicat în diverse..., Poezie | 1 comentariu

Și azi și ieri, mințit-o oamenii politici…


Ca azi și ieri mințit-o oamenii politici.
Ca să-și atingă scopul aruncă sărmanilor câte un os,
Precum la câini!
Toți decadenții buni de gură măsluiesc fapte, istorii,
Știind că lașii tac și unii-s vânzători, vânduți:
Ce-a fost, puțin le pasă!

Ca azi și ieri mințit-o oamenii politici.
Iată-i, iar se-aruncă-n cete,
Cuvântul le este ba miere, ba venin,
Cu apă chioară încercă să-i îmbete
Pe cei flămânzi, săraci și goi…
Denigrând onestitatea și târând-o prin noroi!
Ocară și gâlceavă… o lume pe dos.
Iar și-au dat întâlnire nebunii,
Cu gândul la” arginți” nu văd că lumea clocotește.
Ei sunt buni români iubindu-și țara?
Când sunt oameni politici care se-nalță
Ca să înalțe a lor popoare,
Ai noștri nu văd că încet poporul român moare!

Am vrut să mă opresc din scris, dar,
Semenii mei, dragul meu popor român,
Vin iar alegeri, importante, pentru țară,
Și mă-ntorc să vă rog iară:
Să fiți demni, nu de ocară!
Nu le dați apă la moară, ascultându-i pe mișei!
Și mai ales, dragii mei, nu mințiți, nu fiți ca ei!

Și azi și ieri, mințit-o oamenii politici…

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu

Ei fac ce vor…


Vai de ei și vai de noi,
Ei fac ce vor… noi tărăboi.
Dictatură ar vrea, măi frate,
Cică… au majoritate!
„Mi-amintesc…odinioară,”
Nu era mai bine-n țară!
Stăteai la coadă la alimentară:
Pentru ouă, pâine, lapte…
Pe raft nu erau de toate,
Erau rafturile goale,
Ici și colo, doar borcane cu muștar
Și murături: castraveți sau gogonele-,
Dar, n-aveai carne pentru ele,
Fiindcă la carmangerie,
Cine-a trăit pe atunci știe-,
Găseai doar „galoși de porc”,
Cârlige goale și la pungă „petreușii”
Doi pui mici și vineții,
De-ai trăit pe-atunci, îi știi-.
Ciocolată sau bomboane,
Portocale sau banane, nu găseai
Și în lipsă… mentosane cumpărai.
Doamne feri! Unii parcă au uitat,
De tot ce au îndurat:
De întuneric, frig și teamă…
De lipsa de informare,
De adevăruri trunchiate,
Istorii mistificate…
La TV… seară de seară,
Erau Leana și cu Nicu
Și cei ce preaslăveau partidul!
„Mi-amintesc…odinioară,”
Era mult mai rău în țară,
Și-i păcat că s-a uitat!
Dictatură ar vrea, măi frate,
Cică… au majoritate!
Ei fac ce vor… noi tărăboi,
Vai de ei, sau, vai de noi?

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu