„biciul” și „bombonica”


Este trist, cât nu încape, când trimiți copilul însetat
la fântâna pe care-o crezi cu apă limpede, curată
și n-ai habar că bea-va picătură cu picătură,
an după an în porții mici, otravă diluată,
impurități și mâl din căni murdare.
Când tu stinsu-i-ai setea, din căușul palmei, 
cu apă de izvor, ca lacrima, curată...
Dar într-o bună zi, constați că apa limpede e refuzată,
pentru că nu are gustul otrăvii diluate.

Când școala face dresaj, nu educație,
copilul dresat, adultul de mâine,
nu va reuși să pătrundă ale vieții sensuri
și nici nu va ști să descifreze vreo taină,
liber-arbitru neștiind ce înseamnă.
Determinismul fiindu-i măsură și lege
și nu-i de mirare că nu va mai ști alege.
Va balansa între bine și rău, 
cazând până la urmă într-al răului hău.
În oglindă vedea-va chipul hidos, frumos ș-armonios.
Va crește tarat... în frici și-n interese ancorat,
având adânc întipărit în minte „biciul” și „bombonica”,
deoarece și acasă și la școală, de mic,
i-a fost inoculată frica.
De vină nu-s copiii, nici tinerii veșnic blamați!
De vină-s dresorii ce-au îmbrăcat aceeași haină cu trișorii,
vânând doar lauri pentru ei,
puțin le pasă, chiar de fel, de copii și de învățăcei. 
Dresorii știu doar să impună și să pretindă... 
condiționând ori amenințând în loc ca orizonturi noi
copilului, cu răbdare și înțelepciune, să-i deschidă.
Taxează cu duritate pe oricine le iese din cuvânt, 
Crezându-se mici dumnezei pe pământ.

Vă propun să reflectați de-ați fost dresați sau educați!
Și voi, la rândul vostru, pe copiii și pe nepoții voștri cum îi învățați,
ce fel de opțiuni comportamentale le insuflați!?
Cu dresorii la catedră sunt șanse adevărate de educație, 
moralitate și caractere nepătate!?

Răspunsul, dac-ați ales să vă-ntrebați,
nu mie, ci vouă cu sinceritate să vi-l dați!

Mă gândesc c-atâta vreme cât prin sită nu se cerne,
Măr putred în coș lăsat, plugu-n brazdă nebăgat, lăstăriș necurățat, 
lenea mare împărat,
ne vom plânge ne-ncetat... că nimic nu s-a schimbat. 

09.04.2022
Publicat în LITERATURĂ | 2 comentarii

mi-aș fi dorit


mi-aș fi dorit să fiu stea călăuzitoare,
să lumineze sufletul și mintea călătoare prin bezna nopții,
căutând cărarea.
dar cerul nu a vrut,
iar ursitoarele mi-au hărăzit
să fiu o biată lumânare
cu raze calde ce arde pâlpâit.
oricât de tare vântul ar sufla
voi arde pâlpâind
până când firul lumânării se va termina.

mi-aș fi dorit să fiu stea călăuzitoare,
dar nu mă plâng de ceea ce sunt
și aș fi putut să fiu,
atâta vreme cât focul în mine este viu
și luminează pe poteci întunecate
chiar și doar pentru un singur suflet
ori o minte ce caută lumina prin bezna ce o străbate.
azi nu mă plâng de soarta mea,
am doar atât cât am putut avea
și dacă n-am mai mult, cu siguranță, este și vina mea.

© Lia Mureșan
20.03.2022




Publicat în LITERATURĂ | 1 comentariu

atitudini și idioți pentru a „iadului” foloase


cu răbufniri de răutate, 
minți înguste, minți pătrate,
oameni mici cu guri spurcate 
și cu suflete uscate,
scormonesc prin scârnăvie,
prin nămoluri sulfuroase...
pătimași, 
cu o ură viscerală,
fără știință de carte,
sfertodocți, având viețile tarate
de traiul în libertate,
răspândesc minciuni sfruntate drept istorii adevărate.
patriotarzi, 
rasiști fără discernământ, 
idioții de serviciu
ce n-au făcut bine nicicând,
prea preocupați de sine,
străine le sunt sentimentele de dragoste de semeni și mărinimie, nu cred în bine.
în tot ce spun și-n tot ce fac este vorba despre ei și pentru sine.
ei socotesc că tu de faci cuiva un bine, musai e din interes, 
crezând că toată lumea e la fel,
și faci binele doar ca să tragi  foloase după el.
bieții rătăciți nici ce-i în jurul lor nu au habar,
plini de angoase și frustrări,  au devenit adepții răfuielii și a războiului barbar.
nu pot trăi în pace, în liniște și libertate pe pământ.
-libertatea pentru ei este doar un cuvânt. -
libertatea și democrația pe care nu le înțeleg dar nu le nici susțin...
chiar dacă beneficiază de ele din plin.
delirează în plină criză de personalitate, 
latră precum haitele de câini turbați la lună,
filosofii de ocazie, analfabeți funcțional,
urăsc raționamentul, modernitatea și crezul universal...
ar vrea ca harta lumii să se rescrie,
incriminează, răstălmăcesc istoria lumii cu un cinism drăcesc,
sperând ca răni cicatrizate să deschidă, 
cu mintea vidă de ură avidă
habar nu au ce hidoșenii umane și monștrii în letargie în ei sălășuiesc,
când fără nicio noimă, vorbind ei se trezesc.
cu răbufniri de răutate, minți înguste, minți pătrate,
oameni mici cu guri spurcate și cu suflete uscate,
scormonesc prin scârnăvie,
prin nămoluri sulfuroase...
doar spre a răului și-a "iadului" foloase.

© Lia Mureșan 19.03.2022


							
Publicat în LITERATURĂ | Lasă un comentariu


Habar nu am de ce astăzi mi-au venit în minte două dintre cărțile lui Nikos Kazantzakis, „Ultima ispită a lui Hristos” și „Hristos răstignit a doua oară”, mai ales că a trecut mai bine de o treime de veac de când le-am citit. Mi-au rămas întipărite în memorie poate și pentru că după ce le-am citit, cumva, ceva în mine s-a zdruncinat și am început să privesc viața un pic diferit, să fiu un pic mai atentă la lumea din jurul meu și mai responsabilă în ce privește faptele mele.Îmi propun să urc în podul casei unde am depozitat, din lipsă de spațiu, mare parte a cărților, să le caut și să le recitesc cu mintea și puterea de înțelegere de acum. Dacă bine rețin în „Ultima ispită a lui Hristos” Kazantzakis a umanizat personajele biblice, descriind dintr-o perspectivă cu totul diferită față de Biblie suferințele Mântuitorului.În romanul „Hristos răstignit a doua oară”, Kazantzakis scrie o poveste despre fariseism, minciună și ură.

Celor care nu le-ați citit și vreți să o faceți le recomand, dar vă previn că nu este o lectură ușoară.

Lia Mureșan

13.03.2022

Publicat în LITERATURĂ | Lasă un comentariu

Bezmetisme „a la Lia”


Mi-am format, în timp, prostul obicei de a citi, uneori, o parte dintre comentarii, înainte de a citi articolul de la anumite publicații online, în ideea de a vedea dacă merită să deschid articolul sau nu, dacă citind aflu noutăți sau este doar aceeași rostogolire de fraze fără conținut care răsucesc câte „o idee creață” izvorâtă din „puțul gândirii” unui jurnalist cu școala făcută la normă, să aibă și el diplomă că apoi locul de muncă îi este asigurat, știți și voi cum (părinții sau cineva din familie ori din cercul de apropiați cunoaște pe cineva, acel cineva cunoaște pe altcineva din sfera de influență, ori poate chiar pe cel care are nevoie de un bun executant care gândește puțin, nu pune și nu își pune întrebări despre nimic).
Doar că în ultimul timp dau aproape numai peste comentarii formale ori care conțin multă, prea multă, bășcălie ieftină, cu pretenția de umor fin, asupra unor subiecte care ar trebui tratate cu maturitate și seriozitate, care nu pot fi, și nu ar trebui să fie, luate în glumă. Sau cel puțin nu pot fi luate de nimeni în glumă public, unde neghiobii, neînțelegând, din necunoaștere pot lua gluma în serios.
(Da, știu, sunt „o babă” mult prea sobră uneori! M-am format „strâmb”… deoarece cred că și gluma, ca orice acțiune umană, își are locul și timpul ei potrivite, altfel cădem în ridicol.)
Abundă internetul de informații fără niciun sens, fără niciun suport real, ori aducând în prim plan chestiuni istorice de mult rezolvate și acceptate în numele păcii pe care toți, sau, mă rog, aproape toți ne-o dorim.
Că există destui debusolați (și la noi și pe întreg mapamondul) care propagă idei șoviniste, patriotarde, este cumva de înțeles.
La noi sunt oameni care provin din medii care luptă zi de zi pentru subzistență, sunt cuprinși de teamă și de ură, au impresia că toată lumea are ceva de împărțit cu ei, se simt pierduți în libertate. În general aceștia sunt oameni care n-au fost obișnuiți să gândească liber, n-au citit în viața lor o carte, au citit, poate, cel mult rubrica de „mica publicitate”, „decese și comemorări” dintr-un ziar. Au fost  învățați că doar cei „sus puși” au dreptul de decizie, de alegere și rezolvare a, aproape tuturor, chestiunilor din viața lor. Aceștia în n libertate trăiesc o adevărată dramă, idealizează trecutul, sistemul totalitar și dictatura pe care unii nici n-o cunosc, nu au trăit-o, fiind născuți după căderea ei, însă așa o cunosc din poveștile părinților. Ori pur și simplu de la oameni care nu au simțit-o, deoarece nevoile lor erau pe deplin satisfăcute în acel sistem opresiv (fie erau parte integrantă sistemului, fie nevoile lor se reduceau la nevoile primare: un acoperiș deasupra capului și o farfurie cu mâncare etc).
Ceea ce e de neînțeles și foarte trist, este că oameni de cultură, oameni care au un rol în educația maselor, a copiilor și nepoților noștri, – nu doar pretinșii oameni de cultură – inventează,  aduc în prim-plan și propagă în mediul virtual probleme false, pierzându-și busola bunului simț, al cunoașterii, al realității și prezentului.
Cei care mi-ați citit până la capăt și aceste bezmetisme, vă rog să nu uitați că:
Somnul raţiunii naşte monştri” 

© Lia Mureșan 12.03.2022

Publicat în LITERATURĂ | Lasă un comentariu

Bezmetisme „a la” Lia



În aceste zile mai mult ca oricând putem vedea fața hidoasă a manipulării.
Manipulatorii construiesc eșafoade de minciuni pe câte un sâmbure de adevăr rupt din context. 
 Fac trimitere la perioade istorice, extrag doar ceea ce ar putea să le folosească scopului, distorsionează firul evenimentelor, prezintă hărți măsluite.
Sensul cuvintelor este inversat: libertatea înseamnă sclavie, iar adevărul, minciună, cel care atacă și invadează este atacat, cel invadat este invadator, războinicul este pacifist iar pacifistul este invadator, cu intenția vădită de a semăna îndoiala, teama și revolta.
Toate acestea sunt folosite cu scopul menținerii și întărirea încrederii în sistemului totalitar. Mizând pe memoria scurtă a maselor și pe tendința de idealizare a trecutului.
 Dacă manipulatorii își urmăresc scopul și au de câștigat găsindu-și adepți care să le scuze și îndreptățească acțiunile, cei care le preiau și le propagă inepțiile nu fac altceva decât să-și arate ceața minții, în vreme ce se bucură de tot ceea ce democrația presupune: libertatea cuvântului, libertatea alegerii etc.

© Lia Mureșan 11.03. 2022
Publicat în LITERATURĂ | Etichetat | Lasă un comentariu

era nebuniei


Trăim într-o vreme tulbure, în era nebuniei la apogeu,
când la guvernare, la conducerea instituțiilor,
a marilor societăți comerciale de stat, în școli,
inspectorate, dar mai ales în politică, 
ajuns-au dezaxații, hrăpăreții, indolenții și inculții;
care și-au dat mâna și joacă hora bătăii de joc
la adresa populației României.
Ici colo câte unul normal, cu școala făcută pe bune,
profesionist, ajuns printre nebuni,
nu poate face mai nimic, 
cu nervii întinși la maxim,
calcă cu tălpile goale pe încinșii cărbuni.

Suntem un popor de perdanți, 
paradoxal,
ne plac veleitarii și diletanții...
Și prea mulți se cred vulturi în tării, ce planează Carpații,
când nu-s decât biete găini, scormonindu-și găinații!
Prea mulți suferă de Stockholm-Sindrom,
nostalgici epocii apuse, regretându-l pe „ceașcă”
idolatrizându-l pe putin, nu prea știu pe ce lume trăiesc, 
ar vrea alianță, nu cu Europa,  cu rușii.

Războiul ce stă să izbucnească... dacă o fi,
schimba-va lumea... și nu în bine.
Adeptule-războinic, nostalgic-comunist, ar trebui să știi!
Ferească-ne cerul de istorii repetate, trădări, renunțări...
Mi-e teamă de haosul, și mai mare, ce va cuprinde lumea,
din vrerea unui dement ce vrea să rescrie istoria.

Trăim într-o vreme tulbure, în era nebuniei la apogeu!

22.02.2022

							
Publicat în LITERATURĂ | Lasă un comentariu

unui veleitar


Când nu citești sau n-ai citit destul,
când nu privești cu inima pe nimeni
și mintea ta e goală, dar plină de frustrare,
arunci cu invective în toate și despre tot.
„Prietene”, veleitar sadea ești, de bine mă socot!
Doar merite-ți atribui. La orice pas te lauzi,
și-o faci cu îngâmfarea unui ignorant.
Însă, ce-i mai trist, amice, e că te crezi neînțeles,
și cult, și mare literat!
Dar când citesc ce scrii, constat -cu tristețe- că,
nu ești altceva decât un agramat
plin de orgoliu, și de frustrări, și foarte înfumurat!

11.02.2022
Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Memorii – o viață ca un vis urât (2)


	Gândurile nerostite despre miasmele grele ale vieții în comunism se rostogolesc, îndemnându-mă să le aștern în cuvinte scrise, chiar dacă vor rămâne necitite. Știu doar că trebuie să simt fiecare cuvânt, fiecare literă  așa cum am simțit în anii aceia gri ai tinereții mele. Au fost ani în care mă simțeam prinsă, nu doar eu, ca într-o pânză de păianjen, prinsă între invizibile corzi cleioase și nu prea aveam speranțe că vom scăpa vreodată din captivitatea țesăturii invizibile, dar atât de apăsătoare. Trăiam într-o lume adormită, resemnată și temătoare, cu privirea goală. Orizontul așteptărilor noastre era atât de limitat. Parcursul vieții fiindu-ne cumva trasat, între anumite limite. Viitorul fiindu-ne predefinit, nu eram decât niște bieți șoareci albi, într-un labirint dintr-un laborator uriaș, testați și supravegheați. Trebuia doar să parcurgem labirintul, să alegem o cale sau alta. Tu ca tânăr în acei ani, puteai doar alege să rămâi sau să te integrezi ,,țărănimii patriei”, ,,eroicii clase muncitoare” ori ,, intelectualității patriei”.  Însă alegerea, de cele mai multe ori, în cele mai multe cazuri, nu depindea de tine decât într-o mică măsură, deși ți se împuia capul cu lozinci. Porneai în viață plin de elan și idealuri, cu impresia că poți „răsturna munții”, cu bagajul plin de teorie. Însă se întâmpla destul de repede să descoperi că totul se reducea la încrengătura de interese. Și nu puteai face nimic pentru a-ți salva idealurile. Ți se spunea „ Mai ai de învățat! Lasă lumea așa cum este să-și urmeze cursul! Pleacă capul și taci!” 
	Fiind tineri și prea fragili, neavând suficientă încredere în noi, urmăream himerica fericire viitoare, cei mai mulți dintre noi își pierdeau entuziasmul, uitându-și destul de curând idealurile își găseau false satisfacții: un serviciu cu un salariu bun, primeai o casă și sperai că într-o zi vei avea și o mașină... 
Eram păpuși de cârpe manipulate de păpușari. Nu mi-a trebuit o viață ca să realizez că nu suntem altceva decât rotițe într-un imens angrenaj. Rotițe care puteau fi înlocuite cu ușurință oricând.
Totul, absolut totul, era o mascaradă sinistră de care puțini au fost conștienți. Sau voiau să fie conștienți. Marea majoritate se mulțumeau cu ceea ce li se spunea. Nu se întrebau, nu puneau întrebări și nici nu îndrăzneau să aibă opinii ca să nu-și complice viața sau șă-și compromită viitorul. Era mult mai comod să adopți ,,limbajul de lemn”, să-ți construiești viitorul după tiparul croit de cei care voiau cu orice preț ,,formarea omului nou”, subjugat, obedient, patriotard. 
Odată însușite aceste ,,calități”, și dacă mai și aveai pe cineva acolo unde trebuia, puteai fi sigur că vei reuși să ajungi acolo unde ți-ai propus și ți-ai dorit (în limitele impuse de acea vreme, firește). 
	De dragul adevărului trebuie să spun că au existat în acea vreme destui oameni onești care din naivitate, sau din comoditate, au crezut cu tărie în binele comun. Au crezut în comuniști și în ideologia lor, în interesul de fațadă arătat față de oameni, de tradiții, cultură, etc. 
Au existat destui oameni de valoare certă,  în toate straturile sociale, deși atunci se spunea că nu există clase și straturi sociale, ci doar prestigiul unei profesii sau ocupații, că toată lumea este egală. Oameni care au ajutat și au făcut bine celor din jur fără a se gândi la un câștig, dar aceștia de obicei rămâneau într-un con de umbră, tăcuți și modești, nefiind pe placul multora, erau suspectați și de multe ori erau urmăriți și umiliți. Devenind de multe ori batjocura colegilor, vecinilor, etc. Pentru că în acei ani oamenii deștepți și verticali, nu erau plăcuți. 
	Știu că destul de mulți, mulți dintre aceia care au trăit în acei ani, ar putea să mă contrazică, dacă vor citi aceste rânduri. Ar putea să spună că au primit case, au primit un loc de muncă, aveau siguranța zilei de mâine. Iar tineretul era cuminte, studios și respectuos.
Așa este. Dar am să le iau pe rând și voi scrie exact ceea ce îmi amintesc. Și îmi amintesc foarte bine, pentru că le-am trăit, le-am simțit și m-a durut chiar dacă în anumite situații nu era vorba de mine. Era vorba de oameni pe care îi cunoșteam și le cunoșteam disperarea reală, nu închipuită, ori prefăcătorie mârșavă și nu puteam face altceva decât să-i ascult, pentru că nu mă puteam ajuta pe mine, nicidecum să-i ajut pe alții.
	Cum spusesem mai sus, așa era, primeai casă, nu trebuia să economisești ca să-ți construiești ori să-ți cumperi. Simțul proprietății a fost aproape anihilat. Independența financiară și economică individuală a fost șubrezită. Când s-a instaurat comunismul, proprietarii trebuiau să dispară și totul să fie a tuturor și a nimănui. O utopie căreia mulți i-au căzut în plasă. În felul acesta românul a devenit dependent de stat și la mâna autorităților, foarte ușor de controlat și, paradoxal, de motivat în acțiunile sale.
	Primeai locuință. De fapt primeai un apartament într-un bloc, sau o casă confiscată și naționalizată, cu chirie de la stat. Dar apartamentul ori casa, așa ca multe altele, le obțineai după o lungă așteptare. 
	Orice demers începea cu o cerere către conducerea unității la care lucrai. Apoi așteptai să vezi dacă ți se aprobă sau nu. Cererea era supusă dezbaterii comitetului oamenilor muncii, a sindicatului și comitetului de partid din unitate. Îți era disecată viața, traiectoria profesională, familia, conduita la locul de muncă, relațiile cu colegii și alte bazaconii. Pentru orice ,,beneficiu” treceai printr-o serie de ploconeli și umilințe. Pentru unii, probabil, a fost dintotdeauna un mod de viață. Pentru alții devenise a doua lor natură plecatul capului, lingușirea și faptul că nu simțeau umilința la care erau supuși. 
Dacă nu aveai norocul să ai cunoștințe, pile și relații, însă aveai referințe bune de la șefi, de la secretarul de partid și celelalte comisii și comitete, (adică, dacă nu aveai ,,bube” în cap, ori altfel de ,,bube”) ți se spunea că cererea ți-a fost aprobată și ai fost trecut pe lista de așteptare. Așteptare care putea dura ani buni, fie că ai refuzat o locuință care ți-a fost repartizată, poate într-o zonă unde nu voiai să te muți ori nu corespundea nevoilor tale, sau pur și simplu că nu ai dus ploconul ,,cuvenit” celui care se ocupa la nivel de unitate de fondul de locuințe, erai mereu sărit pe listă pentru că, mereu apăreau alții cu o situație mai ,,grea și mai disperată” decât a ta. Și în tot acel timp, tu trebuia să mulțumești partidului și „conducătorului iubit” pentru viața plină de bunăstare și împliniri... chiar dacă locuiai la prieteni sau la rude, înghesuit. Ori într-o cameră de doar câțiva metri pătrați, cu acces limitat la bucătărie și baie, cameră luată cu chirie, unde locuiai împreună cu familia și copiii celui care te-a primit în casa lui în schimbul unei chirii substanțiale. Ne prea aveai ce face, așteptai. Și când venea ziua să fii anunțat că ți-a fost repartizată o locuință, nici nu mai conta cum arată sau în ce zonă este, te bucurai că a dat norocul și peste tine.

06.11.2021
Publicat în LITERATURĂ | Lasă un comentariu

Memorii – viața ca un vis urât


	M-am trezit cu un sentiment ciudat că timpul s-a răsucit și, fără să vrem, ne-am întors  în anii o mie nouă sute optzeci, în epoca comunistă pe care mulți o regretă. Alții o idealizează, uitând că au trăit cu frică, în lipsuri, în frig și întuneric la propriu și la figurat. 
	Senzația ciudată a durat foarte puțin, în câteva secunde m-am dezmeticit, a fost doar un vis urât. Crâmpeie din trăirile acelor ani mi-au tulburat somnul. 
	Nu știu de ce o întâmplare veche, de care uitasem cu desăvârșire, dar care la timpul ei m-a marcat, a țâșnit din străfundurile memoriei ca un amestec ciudat între realitate și tablou iluzoriu. În vis mă găseam în mijlocul unei mulțimi rufoase și nespălate, într-o zi de sfârșit de iulie, sub un soare dogoritor la orele amiezii, uitându-mă în jurul meu cu spaimă și întrebându-mă cum voi scăpa de acolo și de mâinile murdare care se întindeau ca să mă atingă. Trezită de-a binelea am zâmbit aducerii aminte, derulând pe fundul retinei din amintire acea întâmplare. Și pentru că nu cred că întâmplător mi-a bântuit somnul, vreau să ,,o exorcizez”, scriind-o.
	Era vara anului o mie nouă sute optzeci și opt și în acea perioadă lucram la E.G.L. Baia Mare, la Fond Locativ, într-un birou zonal din cartierul V. Alecsandri (,,Hotvon”), un cartier mărginaș rău famat la acea vreme. 
	Cum pe la începutul anilor o mie nouă sute optzeci a început  modernizarea și igienizarea și în acel cartier au fost demolate cocioabe, case, vile. Reconfigurate străzile, chiar strămutată albia Râului Craica și construirea unor blocuri cu apartamente mari, pentru a atrage chiriași. 
	Cei care au trăit în acei ani știu foarte bine că se demola și se construia foarte mult în toată țara, nu doar la Baia Mare. În general se construiau blocuri din plăci de beton armat care se montau precum un LEGO tehnic. Se construia după câteva proiecte la nivel național.  
	
	Anii comunismului au adus adevărate drame, necunoscute celor mulți. Pentru că nu se vorbea decât despre realizări. Totul trebuia să fie ,,colorat” și transmis în tonuri optimiste. Răul făcut unora trebuia să ajungă la urechile celorlalți ca un bine făcut poporului. Nu contau dramele, nici suferința celor care au fost obligați să-și părăsească casele în schimbul cărora primeau o sumă infimă și un apartament sau două în funcție de mărimea casei, de membrii familiei și, nu de puține ori de relațiile și pilele pe care le aveau fie la partid, fie la primărie. Dar tot anii aceia au adus și speranță celor din familii numeroase sau celor care și-au părăsit satele în căutarea unui trai mai bun după ce colectivizarea a distrus normele morale, ierarhia familiei, obiceiul pământului și al locului, tihna, rostul și ritualurile satului cunoscute de săteni și transmise din generație în generație.
Astfel oamenii satului, și nu numai, au devenit ,,dezmoșteniți”, pribegi, robii noii orânduiri, aruncați în vâltoarea vieții din orașe. O viață pe care nu și-au dorit-o și pe care nu o cunoșteau și înțelegeau. Adaptându-se din mers, aducând cu ei o parte din satul părăsit. Până când totul s-a amestecat ca într-un malaxor uriaș, invizibil și totul s-a  metamorfozat.

	Ca să nu plictisesc, nu voi aminti de colectivizarea satelor din anii cincizeci, despre industrializarea forțată și nici despre așa-zisul nivel de trai ridicat. Cei pe care i-a interesat fie au citit și știu cum au decurs lucrurile, fie le-au trăit, sau le-au auzit în familie... acolo unde teama de a spune adevărul nu a fost prea mare. 

	Spuneam că în cea vreme am lucrat la fondul locativ la biroul zonal din ,,Hotvon”.  Patru oameni aveam în administrare apartamentele din acel cartier (ulterior numărul a crescut, au mai venit două colege și un coleg, plus doi reprezentanți de la primărie). Sarcina noastră era să ținem evidența și să raportăm lunar la primărie situația apartamentelor disponibile. Să preluăm și să predăm apartamentele chiriașilor, dar și să verificăm dacă acestea sunt întreținute și păstrate în condiții normale. Aveam repartizate fiecare dintre noi câteva străzi. Acolo unde găseam stricăciuni, trebuia să întocmim procese verbale și devize cu deteriorările constatate. 
	În acel an, în cartierul Vasile Alecsandri, cam în optzeci și cinci la sută din suprafața cartierului erau blocuri, iar casele rămase erau cuprinse în planul de demolare. Totul era făcut pe repede înainte. Nu aveai voie să ai păreri sau să contești. Trebuia doar să execuți și să te supui.  
	De câte ori citesc sau îi aud pe unii cum regretă și idealizează traiul acelor ani, nu pot să nu îmi amintesc de miile, de sutele de case sărăcăcioase, apartamente mizere și reci, cu pereții plini de igrasie, în care am intrat. Erau locuințe în care ni se lipeau tălpile pantofilor de mâzga de pe jos, pe linoleumul folosit pentru pardosea. Sau am intrat în apartamente în care ușile interioare erau scoase și folosite ca mobilier, fiind puse pe patru borduri de trotuar și transformate în pat. Am văzut surse de încălzire improvizate, făcute din cărămizi de BCA  scobite și montat în ele rezistențe de reșou electric. În unele apartamente aceste reșouri improvizate erau folosite și pentru încălzit apa sau pentru gătit în lipsa aragazului. 
Nu am putut uita nici de ,,gurile negre, știrbe”  de la parterul multor blocuri, deși noi,  devastate de români și de țigani deopotrivă. 
	Îmi vin în minte buluc imaginile acelor ani și fără să vreau m-am abătut un pic de la ceea ce începusem să scriu și pentru aceasta rog să fiu iertată.

	Așa dară să revin la acea zi toridă de iulie când am avut o acțiune solicitată de primărie, la care am participat toți, Lucian, Petronela, Viorel și eu. Chiar mă mirasem în dimineața acelei zile când Petronela, șefa de birou, ne-a spus că avem o acțiune de verificare în afara zonei noastre, la blocurile unde sunt mutați chiriașii cu probleme, cei cu restanțe la chirie și întreținere. Blocuri situate pe strada Arieșului, undeva la ieșirea din Baia Mare spre Groși, o stradă de doar câteva zeci de metri, din str. Eminescu peste calea ferată. Stradă de a cărei existență habar nu avusesem și cu atât mai mult că ar exista blocuri acolo. Ciudat era că, dacă de obicei mergeam la verificări câte doi, de data aceasta ne-am luat agendele și am plecat cu toții. 
Fiind vară, și cum nu îmi propusesem să merg pe teren la verificări, în acea zi aveam de făcut devize după actele de constatări și procese verbale. Îmi amintesc că mă îmbrăcasem în alb, un pantalon de in și o ie și bineînțeles că încălțasem sandale cu tocuri cui, de 12 cm.
Acea zi de iulie a fost o continuă mirare presărată cu spaimă, greață și șoc. Doar că trebuia să tac și să-mi fac treaba pentru care luam salariul.
	Nu mersul pe jos circa doi kilometri și jumătate, pe tocuri, a fost problema, mirarea, șocul. Problema mea a apărut când am trecut calea ferată și am mai mers câțiva metri, douăzeci sau treizeci, și aveam să constat că am ajuns într-un coșmar. Într-un loc care părea de pe altă planetă, din alt timp și spațiu, pentru mine. Deși văzusem multe case mizere, cai urcați la etaj în apartament, foc făcut în mijlocul camerei, băi insalubre cu vana și vasul wc cu depuneri, înnegrite de vreme și nespălare... Parcă nimic nu semăna cu acel loc. Părea un lagăr de exterminare. Era un focar de infecție și sunt convinsă că nouăzeci și nouă la sută din populația orașului habar nu avea de existența acelui loc. Erau blocuri cu trei până la cinci scări, având apartamente pe trei nivele și erau dispuse în formă de U. Spațiul dintre ele formând  o curte interioară. Aveam să aflu că locuințele erau racordate la curent de 24 de W și apa era de la cișmelele din curte. Mă întrebasem îngrozită cum naiba folosesc oamenii aceia toaletele dacă nu au apă curentă.
	Când am ajuns în acel ,,U” dintre blocuri, nu era nimeni în curte și nici mișcare sau gălăgie nu se auzea dinspre clădirile cu ochiuri de fereastră lipsă, ca niște guri știrbe din care ieșeau limbi negre de fum pe pereții gri, coșcoviți. Mi-au rămas întipărite acele imagini desprinse parcă dintr-un film de groază.
	Ca să nu întârziem prea mult în acel loc ne-am grupat în echipă câte doi, Petronela cu Lucian și eu cu Viorel, urmând să luăm pe rând fiecare scară ca să vedem dacă sunt ocupate toate așa-zisele apartamente.
	Viorel îmi spusese să stau afară ,că merge singur să verifice, intuind probabil ce aveam să găsim. Nu l-am ascultat din prima și am pornit împreună spre ușa de intrare de la prima scară. Numai că acea ușă nu se lăsa deschisă. Ușa, având deschiderea spre interior, nu se deschidea, fiind blocată de mormane de cartoane, haine, sticle și alte gunoaie. Probabil le foloseau pentru foc, neavând surse de încălzire.
Viorel și-a proptit umărul de ușă, reușind să o întredeschidă, strecurându-se în bloc. Numai că fiind cu un pas în spatele lui, în secunda următoare am simțit în nări un miros pestilențial și nu mi-am putut controla spasmul stomacal și icnetul. M-am îndepărtat de ușă vomând însă în clipa următoare ridicând privirea, am văzut că sunt înconjurată de o mare de ochi negri și fețe tuciurii, de un val uman nespălat, rufos, duhnitor. 
Și o ceată de puradei cu mâinile întinse spre mine, trăgându-mă de păr, exclamând: 
- Cine ești? Ești un înger și ai venit să ne ajuți!? Ce ne-ai adus, dă-ne ceva!
Norocul meu a fost că nu mă pierd ușor cu firea și pe moment am uitat de starea de greață și de vomă, gândind: lasă Lia, să borăști ai vreme dacă scapi cu bine de sălbaticii care te înconjoară!
Recăpătându-mi rapid stăpânirea de sine, le-am strigat scurt, militărește:
- Stați la distanță și nu mă atingeți, dacă nu vreți să ajungeți la miliție! Suntem de la EGL, am venit să vedem în ce condiții locuiți.
Înăbușindu-mi teama, m-am rotit, privind cu atenție în jurul meu, întrebându-mă de unde au apărut și cum de nu i-am auzit apropiindu-se. Pentru o clipă am avut impresia că visez, sau că am ajuns în zona crepusculară. Mi-am mușcat limba ca să simt durere, să mă conving că este o realitate palpabilă, nu visez sau delirez.
În jurul meu erau țigani dar și români printre ei. Bieții oameni au devenit niște creaturi semisălbăticite, rupți de lume și de civilizație. Trăiau în mizerie, fără niciun orizont. 
Cuprinsă de milă amestecată cu silă și teamă, i-am întrebat:
- Cum ați ajuns să locuiți aici?
Mi-au răspuns în cor:
- Cu Miliția!
- Vă rog să vorbiți pe rând, nu toți odată!
Uitându-mă la o femeie blondă cu un copil mic în brațe, care părea un pic mai spălată, i-am zis:
- Spune-mi, te rog, cum te numești și de ce ați ajuns aici, unde ați locuit înainte?
Nu-mi mai amintesc cum a spus că o cheamă, dar îmi amintesc că a spus asta pe un ton ce părea obraznic, deși nu era. Era doar tonul și glasul deznădejdii.
- Cum am ajuns! Sărăcia, patru copii, nevoile... tovarășa!
- Nu-mi spune așa, nu suntem tovarășe, mai bine spune-mi Lia, așa mă numesc! M-am trezit apostrofând-o fără să vreau.
- Nu pot, tovarășa! Nu pot să vă spun pe nume, da vă pot spune îngeraș, dacă nu vă supărați. Păreți desprinsă dintr-o icoană. Noi așa am crezut când v-am văzut la noi în curtea blocului. Că pe la noi nu a mai venit nimeni în afară de miliție. Parcă am fi spurcați.
- Bine, spune-mi cum vrei. Dar spune-mi de unde ești, unde ai locuit înainte și dacă lucrezi undeva.
- Am stat pe strada Uranus, dar suntem dintr-un sat din Bistrița-Năsăud. Am venit în Baia Mare să ne angajăm la Avicola, că doară țărani suntem!
Cei din jur, probabil cunoscând povestea ei, și-au pierdut răbdarea, au început să vocifereze, ridicând mâna ca școlarii:
- Tovarășa, eu-eu tovarășa... hai că vă spun și eu!
- Aveți răbdare că vă ascult pe rând și stați la distanță! Uitându-mă la femeia blondă am zis, te rog să spui mai departe... hai, v-ați angajat ori nu!?
- Ne-am angajat și eu și bărbatu-meu! Am primit și locuință pe str. Uranus, un apartament la parter, cu două camere. Numa’ că iarna o fo’ tare frig în el. Cât am fost numai noi doi a fost mai bine. Ne-am încălzit unu’ pe altu’. - Spuse râzând. - Da’... după ce  au venit copiii unul după altul, eu m-am lăsat de la lucru ca să-i cresc. Noa, și patru guri de copii îs greu de hrănit. Ba mai trebuie și îmbrăcați...  Șiii... știți cum este, dragă îngeraș... toată lumea de unde lucră, de acolo își taie pita.
- Nu înțeleg! Cum își taie pita? Femeia zâmbind cu amărăciune a continuat:
- Nu vă faceți că nu știți! Fiecare se descurcă cum poate. Nu vedeți că nu se găsește nimic în magazine! Nu tu pui, nu tu o găină... nu tu ouă. De parcă ar fi foamete, nu alta. Totul merge la străini și la domnii cei mari, pentru noi resturile... și alea cu țârâita. Trebuie să ne batem la rânduri pentru două oase. Da’ nu ai de unde să știi, dragă îngeraș. Voi nu știți ce e aia foame și frig și cum este să stai la rânduri cu orele în soare, în ploaie, ori pe ger... Noa, și cum bărbatu-meu o rămas singurul care lucra... văzându-i pe alții, învățat de ei... o mai scos ba un pui, ba o găină, ba un cofraj de ouă... pentru noi și pentru cunoștințe. Dar i-o prins și o fost mai-mai să-l bage la pușcărie. Noroc că l-o iertat. I-o tras din salariu câteva luni și de atunci s-o apucat de băutură... apoi n-am plătit chiria, n-am plătit la asociație taxele și așa am ajuns aici. Dar, m-oi duce la partid, la primu-secretar în audiență, și poate oi scăpa de aici. Că și alții au fost și i-o ajutat. Trăim aici ca animalele... nimănui nu-i pasă de noi!

	N-am mai apucat să aflu mai multe despre acei oameni fără orizont, de la ei, deoarece au apărut colegii și am plecat. Nici colegii mei nu au aflat mare lucru. Nu au reușit să intre în bloc decât forțând ușile de la intrare și escaladând mormanul de gunoaie au reușit să urce un etaj unde au descoperit cât de jos poate ajunge și cât se poate sălbătici un om dezrădăcinat, rămas fără repere, trăind o viață ca un coșmar. 

Ceea ce am scris mai sus este doar o mică, o foarte mică parte și o sumară descriere a vieții dusă de unii în anii comunismului. O viață ca un vis urât.

31.10.2021
Publicat în LITERATURĂ | 4 comentarii