Mara, de-a valma, frânturi de clipe…


A-nceput să ningă cu fulgi mari şi deşi, în scurt timp oraşul s-a acoperit cu omăt. De jur împrejur ca o roată munţii, munţi cu păduri de foioase peste care se cerne ninsoarea pufoasă şi veselă , la fel ca-n copilărie. Marei îi veni poftă să se plimbe-n ninsoare. Să-ntindă braţele aripi desfăcute, să privească norii ce-şi scutură fulgii…Privi cadranul ceasului de pe perete. Un ceas cu pendulă ce făcea notă discordantă cu interiorul modern. O vechitură moştenită la care nu se îndura să renunţe. În ultimul an aruncase, donase celor care aveau nevoie, tot ce avea legătură cu trecutul. Aparatură, mobilă, covoare… păstrând doar acea pendulă veche. De ce o fi păstrat-o ?! Să-i amintească. Să-i amintească că timpul trece, trece indiferent. Zâmbi aducerii aminte… închise ochii, pe pelicula retinei se succedau imagini noi şi vechi de-a valma.

-Hai să te îmbrăţişez…cât mă bucur să te văd!!! Care mai e viaţa ta? Ce face Dănuţ? Ai nepoţi?
-… prea multe întrebări! Ce mai faci tu? Tu, fiinţa … omul din tine… nu profesional, nu social…
-Atât cât se poate, acum mi-e bine, nu ştiu pentru cât timp. Dar tu, tu ţi-ai refăcut viaţa? Ce-ai făcut în toţi aceşti ani? Pari obosit… şi trist.
-Vreau să fac pace cu trecutul… amintiri, regrete, răni, orgoliu …mă bântuie. Le port în mine. Lupt cu sechelele … refuz, înăbuş, uit… e ca o boala ce revine, obsesiv …
-Cât mă bucur c-ai venit!!! Eşti încă singur?
-Nu! … am aşteptat o vreme, crezând … Apoi am cunoscut pe cineva, o colegă. A fost mamă pentru Dănuţ şi prietenă bună. Am învăţat să o iubesc.
-De ce n-ai adus-o cu tine?
-N-a vrut să vină… poate altă dată. Dar, ia spune, nu te-a găsit vreun zmeu?
-Aş! Un Făt Frumos! Dar cum nu-s Cosânzeana, l-am trimis la plimbare…

-Bună ziua.
-Bună … de unde să vă iau? Ne cunoaştem?!
-Da. Nu… De fapt m-aţi ajutat într-un moment în care am avut mare nevoie. A fost de mult, poate nu vă amintiţi… ştiu că nu sunt singura pe care… am vrut doar să vă mulţumesc!
-…!???
– M-aţi ajutat cu apartamentul, Mara, datorită dumneavoastră am casă.
-Ah… mi-am făcut datoria doar… n-aveţi de ce să-mi mulţumiţi. Îmi amintesc de situaţia dumneavoastră de atunci. Mă bucur să văd că sunteţi bine.
Apoi, soneria telefonului o aduse-n prezent, întrerupându-i şirul amintirilor.

-Alo…Salut! Mara, ai văzut cum ninge? Ce zici de o plimbare?
-Salut George. Am văzut. Aştept pe cineva. Mulţumesc! Poate altădată…
-Aşa spui mereu. Ştii ceva? Urc în maşină şi vin să te iau. Caută-ţi patinele, sper că le-ai păstrat, mergem în parc, s-a deschis patinoarul…În ce priveşte persoana pe care-o aştepţi, să vină altădată. Astăzi este o zi de basm. E păcat să o ratăm cu întâlniri plicticoase! Astăzi redevenim copii…

Şi-a înălţat ochii spre cerul desenat cu nori albi, urmărind zborul unei păsări, apoi şi-a coborât privirea pe copacul din faţa ferestrei…
În liniştea casei, străbătută de muzica în surdină, ajungeau până la ea zgomotele străzii, alungând confortul relaxării, aducându-i gânduri de-a valma, gânduri pe care nu le-a chemat… asupra unora poposeşte, pe altele le alungă înainte de a-ncolţi.
Mara, fereastră deschisă, priveşte furnicarul străzii, maşini şi oameni, puhoi de lume, teatru viu, măşti ambulante ce afişează bunăstarea ori sărăcia, deznădejdea, fericirea, tristeţea, calmul, bunătatea, înteresul…
Privindu-i, se întreabă: Oare câţi?… toţi poartă mască? Fără ea, ce sunt? Pot fi comori îmbrăcate în zdrenţe; diamante ce şi-au pierdut strălucirea din lipsa luminii care să le străpungă… ori leşuri ce-şi poartă putreziciunea în mătăsuri, spoite şi parfumate. Iar i-au venit în minte gânduri pe care nu le-a chemat şi, a plecat la plimbare, hai-hui, înspre pădure, să uite.
Lăsase primii copaci în urmă, urmărind firul apei în amonte, sperase să regăsească izvorul, poieniţa, locul unde, sub buza unui deal, stăteau prăvălite stâncile. Stânci în piatra cărora a scrijelit semne. Stânci de sub care ţâşneşte izvorul din a cărui apă a băut din palma făcută căuş. Dar în pădure, doar foşnet de frunze uscate, crengi rupte, copaci desfrunziţi de ploi şi vânt, ceaţă ce-a-nvăluit-o-n abur albicios. A obosit şi odată cu ea au obosit şi ele, gândurile, care, uneori dor. Gândurile i-au rămas în urmă căutând o oază printre frânturi de clipe şi de viaţă…

De dimineaţă pornise la piaţă, aşa cum face de fiecare dată sâmbăta. Este singura zi din săptămână când Mara face cumpărături. Aşa s-a obişnuit încă din tinereţe, îi place să se târguiască cu ţăranii la tarabă, alege cu grijă, cu ochi de cunoscător zarzavaturile, legumele şi fructele. Ascultă zâmbind reproşul câte unei precupeţe:
– Vai doamnă! … după ce că alegeţi, vreţi să vă dau în cinste!!!
– Ei, lăsaţi că nu sărăciţi din atâta… dacă nu vreţi să vindeţi, nicio problemă… uite vecina dumitale m-a îmbiat cu un preţ mult mai mic. Am refuzat spunând că am precupeaţa mea.
– Doamnă, acum vă dau, dar să stiţi că numai dumneavoastră vă dau aşa de ieftin… nu mai am multă marfă şi mă grăbesc, aveţi noroc … Vai de păcatele mele, nu ştiţi câtă trudă…
– Lasă, lasă că tot cu trudă câstigăm şi noi orăşenii. Nu cade nimic din cer şi plătim până şi apa de-o bem… aerul, ce-i gratis, da’ şi pe ăla l-om plăti mâine poimâine…
Plăti precupeţei şi se îndreptă spre tarabele cu flori, căută ca de obicei bucheţelele cu flori de câmp, colorate, suave, ce-i aminteau de tinereţe, când rătăcea cu părul în bătaia vântului pe dealurile din împrejurimi, de vremea când se aşeza pe spate cu braţele întinse ca o răstignire în marea de iarbă cu flori şi privea cerul până când îi obosea privirea şi vedea doar puncte negre. Cumpără ca de fiecare dată două bucheţele cu margarete şi trei cu flori multicolore şi ieşi din piaţa gălăgioasă, pestriţă şi aglomerată.
Fără motiv se simti dintr-o dată pierdută. Un soi de moleşeală îi luase-n stăpînire trupul, gândul.
Intră în parc, mai mult îşi târăşte paşii decât calcă, caută cu privirea pe aleea pustie o anume bancă. Pasul altădată sprinten, astăzi îi este obosit, bătrânesc, sau, ca atunci când abia trezit îţi târăşti lenevos picioarele în papucii încălţaţi pe jumătate. Nu ştie de ce a venit, ce gând din străfundul fiinţei a îndemnat-o să o ia în directia diametral opusă celei către casă. Găsi banca şi se aseză, nu înainte de a mângâia cu palma una dintre stinghiile spătarului, stinghie pe care el scrijelise cu vârful briceagului două inimi înlănţuite, demult, într-una din lungile lor plimbări pe aleile bătrânului parc. Astăzi el nu mai este, s-a prefăcut în praf de stele, este acolo sus şi parcă-l aude ca-n ziua aceea:
– Nu este mai mult decât tu şi cu mine iubito, ascultă-mă, să nu uiţi:
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.”
Să nu mă părăseşti iubito niciodată, să nu mă părăseşti… fără tine:
„Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”

Ca o veritabilă colecţionară de răni puroinde, adunase tristeţi…

Pentru a nu ştiu câta oară, Mara, murmură în gând balada plecării cât mai departe de acel focar.
De o făcea la timp, de-ar fi trecut pragul. Pragul acela de care se împiedică de fiecare dată. De-ar fi lăsat totul în urmă… Dar, nu. Nu a găsit puterea de-a face toţi paşii, hotărârea o părăsea de fiecare dată. Blestemata de conştiinţă şi uitarea de sine o ţin în loc până la epuizare. Mara, învăţase de toate, mai puţin a se iubi.
Şi totuşi făcuse ceva. Se retrăsese, izolându-se dinadins.

Iese din ce în ce mai rar în lume. S-a întâmplat, după interminabilele insistenţe, să meargă la o sindrofie.
Vorbăria multă, fără rost, o deprimă. Mai mult ascultă şi priveşte. Ea are obiceiul de-a privi în ochi şi chipurile celor din jur. De-acum cunoaşte a ce aduce fiecare cută, zâmbet ori grimasă ce ar apărea, fie şi pe faţa cuiva necunoscut, darămite pe a celor în mijlocul cărora se afla.
În ultima vreme mai mult tace. A obosit să spună şi să audă mereu aceleaşi cuvinte, repetate obsedant. Vorbe şi iar vorbe. Interminabilele cuvinte, adeseori s-au dovedit a fi doar vorbe goale, frumos frazate.
În colţul unde se retrăsese la adăpostul penumbrei, ajungeau la ea frânturi de fraze printre râsete sparte şi zumzet ce acoperă muzica, o melodie alertă, într-o tonalitate înaltă ce-i sporeşte iritarea. Aproape ştie ce-şi spun. Unora le ghiceşte gândul dinainte de-a fi rostit.
Stătea cu un pahar într-o mână şi ţigara în cealaltă şi îi privea.
Ce dracu’ caut eu aici!? se pomeni întrebandu-se.
În secunda următoare, Mara-şi luă paltonul lăsat pe spătarul unui scaun şi părăsi localul fără a-şi lua la revedere. La ce bun?! Bănuia că nimeni nu-i va simţi cu adevărat lipsa, sunt prea preocupaţi.
Cum deschisese uşa o izbi un val de aer rece, curat. Aspiră cu nesaţ aerul tare, montan, de iarnă geroasă, până simţi o dulce ameţeală. Venise cu maşina, băuse, însă nu atât cât să nu poată conduce, dar, cu gândul că-şi va lua a doua zi maşina
– îl va ruga pe Rareş să i-o aducă – alesese să facă câţiva paşi pe jos, o plimbare nocturnă prin oraşul pustiu, încremenit de ger. Privi o vreme în stânga şi-n dreapta până a se hotărî încotro să o ia. Alesese drumul cel mai lung spre casă, nu se grăbea. Cu fiecare pas făcut lăsa în urmă zumzetul ce-i provocase disconfortul, iritarea. Ciudat, cum de uitase de plimbările lungi, în noapte, pe străzile pustii? Cum de uitase liniştea, bucuria, acelor nopţi, în care, tăcerea era întreruptă doar de râsul lui în cascadă şi de spaima ei copilărească când se stârnea hămăitul câinilor din spatele porţilor închise prin dreptul cărora trecuseră?
Hoinări în noapte ca odinioară, în pas cu amintirile, pe străzile discret luminate de lampadare din centrul vechi. Într-un târziu făcuse un semn discret taxiului ce rula cu viteză redusă, în căutarea muşteriilor.
– Bună seara, sau, mai bine spus, dimineaţa… mai sunt câteva ore şi se luminează. Unde vă duc? o întâmpină cel de la volan.
– La cimitir! îi ieşise pe gură fără să gândească. Apoi, urcată-n maşină, zâmbi absent mirării taximetristului.

Anunțuri

Despre Lia

despre mine las să spună alţii... sunt doar un boţ de lut cu ochi... cu bune şi rele... fiinţez.
Acest articol a fost publicat în LITERATURĂ, Proza. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s