Din neguri de timp, uitate(3)


Am început să colind magazinele în căutarea unui cadou pentru lelea Ioana. Dacă de obicei, pentru cei mai multi dintre cunoscuţi îmi este uşor să aleg un cadou, ştiind bine ce i-ar bucura… de data aceasta nu reuşesc să aleg nimic. Încă de acasă mi făcusem în minte o hartă a magazinelor pe care urma să le colind în căutarea unui dar. Nu voiam să iau un flecuşteţ, voiam ceva care să o bucure şi nu prea ştiam ce ar fi acel ceva. Iată-mă după ore de căutări, de peregrinări prin magazine, iritată că nu reuşisem să mă hotărăsc asupra vreunui obiect pe care să-l aleg. Îmi venise să renunţ spunându-mi că o cutie cu ciocolată m-ar scoate din impas – este tipul de „atenţie” care te salvează în orice situaţie – când, nu departe de mine, la raionul cu metraje o ţarancă ceruse doi metri de pânză din bumbac. Găsisem cadoul pentru lelea Ioana…

Totul era pregătit. Trei genţi burduşite, o lădiţă cu legume proaspăt culese din seră şi un buchet de trandafiri aşteptau să le punem în portbagajul maşinii, de parcă urma să plecăm într-un concediu prelungit, nu doar pentru trei zile într-un cătun de munte uitat de lume. De când primisem acceptul Anei şi al lui Tudor de a mă însoţi în Valea Sasului, un soi de agitaţie frenetică a pus stăpânire pe mine. De undeva, din străfundul memoriei, veneau în cascadă amintiri legate de sărbătoarea de Paşti. Înapoia retinei, ca pe un ecran, mi se perindau instantanee, imagini şi oameni dragi, pierduţi şi regăsiti. Abia aşteptam să ajung în locul care a rămas mereu pentru mine „acasă” în ciuda depărtării.
Am verificat, înainte de plecare, încă o dată, dacă n-am uitat ceva. Pentru mine nu ar fi o catastrofă să mă trezesc fară periuţa şi pasta de dinţi, mă descurc cu sare ori bicarbonat puse pe un deget; pentru Ana însă, ar fi imposibil. Simt o strângere de inimă gândindu-mă la impactul acelui loc asupra lor.
Pornim la drum vineri după-amiază cu Tudor la volan şi Ana pe bancheta din spate. În nici trei ore ar trebui să ajungem. De pe scaunul din dreapta nu reuşesc să mi stăpânesc emoţiile: mă foiesc continuu, parcă nu-mi găsesc locul şi, fără să-mi dau seama, îl irit pe Tudor.
— Ilinco linişteşte-te, îţi mişti picioarele în continuu, pedalezi! Dacă vrei, treci tu la volan, uite, caut un refugiu şi opresc. Ce naiba!?… eşti pentru prima dată cu mine-n maşină? Parcă aş conduce de ieri!
— Nu, nu-i asta… te rog să mă ierţi! Nu ştiu nici eu… nu tu, nu felul cum conduci… abia aştept să ajungem… am furnici în stomac, Tudor.
— Ce ai spus mama?!!!…ai mâncat furnici? Puteam să jur că nu te-ai atins de mâncare în ultimile zile… acum ştiu de ce. Te-ai hrănit în seră cu furnici! …tata, tu ştii că eşti norocos?!
Râdea în hohote. Râsul ei ne-a contaminat, surescitarea a dispărut ca prin minune, reveniserăm la normal, maşina înghiţea kilometrii şi, nebăgând de seamă, am ajuns la podul peste apă. Undeva în dreapta este locul unde pârâul Botiza se revarsă ca într-o îmbrăţişare cu râul Iza. Încă puţin şi suntem la răspântie.
— Tudor, încetineşte te rog! Uite, acolo unde sunt oamenii aceia… semnalizează dreapta şi după curbă opreşte.
— Ce s-a întâmplat mama? Am ajuns?
— Nu Ana. Mai avem.
— Ilinca vrei să conduci tu de aici? Dacă asta doreşti, opresc.
— Nu, nu-i asta. Pur şi simplu o superstiţie….uite! Opreşte acolo, pe dreapta, pe podeţul acela lângă movila aceea de pietriş.
— Ce-ţi veni Ilinco? Superstiţii!!!?…sper că glumeşti!
— Nu glumesc Tudor. Te rog Ana, nu râde….îmi amintesc când de mult, doar o copilă fiind, mama m-a dus cu ea în satul vecin şi la răscruce a cules din drum o pietricică… eu o luasem înainte, nu ştiusem ce a gasit pe jos şi ştergea de zor… parcă o aud şi acum… „ Ilincuţă, n-ai mai fo’ pe drumu’ aiesta… ca să ne margă bine trebe să iei ptiatra asta-n gură să o duci o postată de drum, să ţâi minte şî să-ţ’ hie cu noroc”…
— Mama, tu glumesti!!…
— Nu glumeşte. Ana, nu o cunoşti pe maică-ta?…adu sticla aia cu apă din portbagaj, să le spalăm măcar…
M-am îndreptat spre movila cu balastru şi am căutat două pietricele rotunde, jumatate albe, jumătate negre, modelate de apă şi timp. Păreau două mărgele mate.
— Uite, una ţie Ana… şi una pentru tine Tudor… să vă poarte noroc! Cred că-i suficient să le purtaţi în buzunar. Mai avem puţin şi suntem la poalele Ţibleşului. Tudor, tu ştii de la ce vine numele Ţibleş?
— Cred că-i cuvânt latin, nu ştiu.
— De la cuvântul cipele, care înseamnă marea mamă a tuturor zeilor…. Ana, în acest sat au trăit şi trăiesc şi astăzi urmaşii dacilor liberi. Oamenii acestui loc sunt chibzuiţi, au limba ascuţită, dar sunt harnici şi inimoşi… au trudit şi trudesc din greu muncind la pădure şi la câmp, cresc animale… nu au altă sursă de venit decât rodul pământului… dar asta nu i-a înrăit, nu se ştiu plânge. Iubesc viaţa… sunt oameni mândri şi drepţi.
— Că au limba ascuţită ştim Ilinco! Nu-i aşa Ana?
— Da tata, ştim! Ce facem cu pietrele, le mai spălăm?
— Nu mai este nevoie, buzunarele nu ştiu că nu le-am spălat… nu-i aşa Ilinco? Mergem!?
— Mergem, se înserează şi lelea Ioana ne-o fi aşteptând.

Ajunşi în Valea Sasului, Tudor şi Ana descoperă cu încântare dealurile copilăriei mele înverzite sub razele soarelui călduţ de primăvară, se rotesc, mângâie cu privirea pământul aşternut cu un covor colorat, parcă meşteşugit ţesut de mâini nevăzute, iarbă şi flori, pâlcuri de ghiocei, toporaşi, viorele… sălciile şi arinii ce mărginesc în serpuirea-i printre dealuri pârâul repede de munte, livezile, copacii cu haină de flori. Şi, ca să nu rămână mai prejos, la fiecare casă sunt puse pe gard cergi şi pânzeturi colorate – comoara de pe ruda de zestre scoasă la soare. Constat cu încântare că obiceiurile s-au păstrat şi casele s-au primenit. De Paşte, totul trebuia înnoit şi împrospătat. Bucuria plutea în aer, cerul părea mai senin, soarele parcă zâmbea altfel şi oamenii odată cu el.
— Lăudăm pă Iisus, lele Ioană, acasă esti? – m-am surprins strigând din drum.
Cum nu-mi răspundea nimeni, am uitat pentru o clipa de Tudor şi Ana, am apasat zăvorul vechi, intrând în curte dintr-o dată, cuprinsă de spaima că s-a întâmplat ceva rău.

Din Corost, de lângă movila de pământ reavăn, netasat, îmi rotesc privirea-n zare peste dealuri, dincolo de munţi şi las după multă, prea multă vreme, lacrimile să-mi scalde ochii. Odată cu durerea m-au podidit amintirile din neguri de timp, uitate.

Anunțuri

Despre Lia

despre mine las să spună alţii... sunt doar un boţ de lut cu ochi... cu bune şi rele... fiinţez.
Acest articol a fost publicat în LITERATURĂ, Proza și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Din neguri de timp, uitate(3)

  1. Geta zice:

    Am alergat pe dealurile frumos colorate,imi inchipui ce frumoase locuri:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s