Facturile rătăcite (De-ale economiei de piaţă …orice asemanare cu realitatea este pur şi simplu întâmplătoare)


– Alo, ce faceţi dom’le nu veniţi după facturi?!
– Bună ziua… da’ cine sunteţi dumneavoastră mă rog frumos?
– Porumb, de la „Porumb Group”… cu domnul Oprea vă rog.
– O clipă să vă fac legătura.
– …
– Alo! …Oprea, poftiţi!
– Ce faci dom’le, nu aţi venit după facturi! Ori, nu vreţi să mai plătiţi? Să ştii că eu vă scot afară sarsanalele de nu vii să ridici nenorocitele de facturi şi nu-mi plăteşti.
– Domnu’ Porumb păi a fost vorba să mi le trimiţi prin poştă, acum ce faci? …umbli cu ameninţări… nu se face dom’le. Hai că vin acu’ până acolo… Te găsesc, sper!
– Sunt aici, unde dracu’ crezi că plec? Nu-mi văd capu’ de probleme… crezi că am timp şi bani de risipit aiurea pe comisioane? Suntem în aceeaşi urbe, ce dracu’?!!
– Bine, într-o clipă-s acolo. Salut!
Salut… fi-r’ea-ţi ai dracu’ de nenorociţi, se mai auzi în receptor.
Oprea, vădit amuzat de situaţie, cunoscându-l bine pe Porumb de la „Porumb Group”, îşi căută cheile maşinii printre hârtiile de pe birou şi-şi anunţă colegii că va lipsi o oră şi porni spre sediul firmei “Porumb Group” situată undeva la marginea oraşului, într-o clădire renovată a unei foste fabrici de mobilă.
Intră în incinta imensă, astăzi pustie şi-şi aminti de vremea când era animată de oameni, maşini şi stivuitoare care încărcau ori descărcau TIR-uri. Cu pas sprinten, tineresc pentru cei aproape şaptezeci de ani, Oprea urcă treptele primului nivel pentru a ajunge la biroul domnului Porumb. În faţa uşii îşi trece cu-un gest reflex degetele prin păr şi-şi aranjă gulerul înainte de a bate în tocul uşii capitonate, pe a cărei tăbliţă aurită, gravată, se putea citi, Director General Vasile Porumb. Nu aşteptă îndemnul intraţi, apasă pe clanţă şi intră. În spatele unui birou imens domnul Porumb printr-un gest îl pofteşte să intre în timp ce vorbea la telefon.
– Hai să trăieşti! … ia loc te rog.
– Noroc, hai să trăieşti bine! – spuse Oprea întinzând palma deschisă apropiindu-se de cel din spatele biroului
– N-aş prea zăbovi, am venit după hârţoagele alea. Ştiu că şi dumneata eşti ocupat, criza asta ne mănâncă ficaţii…
– Mare dreptate ai dom’le. …da’ să ştii, criză, necriză, sper că asta-i ultima dată când se întâmplă. Data viitoare reziliem contractu’, eu nu mai cheltuiesc bani, nu mai dau telefoane să vă rog să-mi plătiţi…
– Stai domnu’ Porumb …n-o lua chiar aşa, când am mai întârziat cu plata? …fără factură cum vrei să plătim? …şi, ce-i drept, n-am verificat la contabilitate dacă au sosit ori nu facturile. De un’ să ştiu că nu le-aţi trimis? …da’ să nu ne enervăm şi să ne certăm acu’ din asta…
Unul dintre telefoanele de pe birou începu să ţârâie. Domnul Porumb ridică receptorul şi se lăsă antrenat într-o discuţie aprinsă, pigmentată cu injurii, cu cel de la celălalt capăt al firului, uitând de Oprea.
Încheind convorbirea, se ridică îndreptându-se spre fereastră, privi o clipă curtea pustie, apoi scoase dintr-un dulap o sticlă de whisky „Johnnie Walker” şi-şi turnă într-unul din paharele de pe masă. Se întoarse la fereastră cu paharul în mână privind în zare-l goli dintr-o suflare. După o vreme se răsuci şi-l ţintui pe Oprea câteva clipe.
– Hai cu mine dom’le la contabilitate să-ţi dau facturile alea… eh, vezi acu’ şi dumneata cum este, nu vreau să te mai reţin.
– Nu-i nimic, înţeleg…
Oprea îl urmă pe coridorul îngust urcând încă un nivel, intraseră într-o încăpere imensă, fostă sală de şedinţe, unde, la una din mesele de birou un tânăr corpolent, cu faţa rotundă aducând a bostan din cauza obezităţii, îşi ridică privirea plictisit.
– Roby, caută facturile firmei “Still şi Util” şi dă-i-le domnului Oprea.
– Bine tată, le caut. – spuse tânărul, căutând fără tragere de inimă, cu mişcări plictisite printre hârţoagele adunate morman care acopereau masa imensă.
– Nu-s. N-am nici o factură pentru firma asta.
– N-ai pe dracu’! …mai caută. -Vizibil iritat se întoarse spre Oprea care aştepta la un pas de uşă.-
– Câţi ani ai dumneata domnule Oprea?
– Fac şaptezeci anu’ ăsta. Sunt pensionar da’ lucrez cu normă redusă, două zile pe săptămână, mă menţin în formă.
– Hai lasă-mă! … n-aş fi bănuit. Ce faci Roby, n-ai găsit facturile alea? …uită-te la el domnu’ Oprea, seamănă cu mă-sa. Doarme pe el. Roby, boule, ia exemplu de la domnu’, la şaptezeci de ani aleargă, este în formă… are mintea trează, fără să fi făcut studii la Oxford… Am cheltuit cu el o groază de bani domnule, degeaba. Leneş, cu minte de vită, ca proasta de l-a făcut. Nu seamănă cu soră-sa, nu, ea seamănă cu mine. Are mintea brici şi-i spirt de iute. Pe ea trebuia să o trimit în Anglia, nu pe animalu’ ăsta. Lasă-mă să mă uit eu, că ne prinde sfântu’ aşteaptă! Du-te la facturare, ori mai bine, listează-le din nou. Deschide dracu’ programu’ ăla, nu sta toată ziua pe internet… Dracu’ m-a pus să-ţi cumpăr laptop. Nu-ţi meriţi nici aeru’ pe care-l respiri, vită-ncălţată! Vezi?! Vezi domnu’ Oprea cu ce pacoste de urmaş m-am procopsit?!!!
– …
Roby, tânărul de nici treizeci de ani, îşi privi părintele cu un aer tâmp şi la fel de plictisit, în scârbă parcă, deschise calculatorul părând a îndeplini un hatâr de-al tatălui său.
Domnul Porumb luase un teanc de facturi ce zăceau pe colţul mesei, le răsfoi şi în câteva secunde le găsi. Fără a-şi mai privi fiul, îndreptându-se spre uşă, zise:
– Poftim facturile domnu’ Oprea! Nu mai căuta boule… ai făcut studii la Oxford şi nu ştii nici să citeşti!!! Leit proasta de mă-ta.
Fără alte cuvinte, răcorit parcă, domnul Porumb îl conduse pe Oprea pe scările înguste până-n curte, unde, nu departe de ghereta portarului, doar două autoturisme parcate, un Audi Q7 negru, sclipitor şi o Dacia 1300 hodorogită, veche de peste 25 de ani. Cele două maşini, una lângă alta ofereau o privelişte hilară.
Doar privindu-i de la distanţă pe cei doi, nu era greu de ghicit cui aparţine şi care dintre cele două. Maşinile din dotare şi cei doi proprierari, cumva se asemănau, fiecare-n parte. Puterea, luxul, de-o parte şi, conservatorismul, modestia, de cealaltă.

Domnul Vasile Porumb, înalt, peste un metru optzeci şi cinci, depăşind bine peste o sută douăzeci de kilograme, roşu’-n obraji, posesor al unei burţi proeminente, -de care se mândrea, spunând că-i atestă bunăstarea-, care era bine mascată de un sacou gri petrol, asortat impecabil. Călca cu paşi mari, apasat, pe călcâie. Emana siguranţa de sine şi o anume aroganţă specifică celor care din nimic şi-au construit o lume. Lume peste care se consideră stăpâni de necontestat.
Trecut cu bine de cincizeci şi cinci de ani, se consideră încă tânăr. Nu uită să ciupească de fund tinerele muncitoare de la mica secţie de mobilier pe care a mai păstrat-o din vechea fabrică, restul secţiilor fiind dezafectate prin dezmembrarea utilajelor, iar spaţiile fiind închiriate pentru depozitare diferitor firme. În ciuda noului statut nu a reuşit să se dezbare cu totul de vechile metehne, din vremea când era gestionar.
Fabrica o cumpărase printr-o licitaţie formală, zece ani mai târziu după ce i-a fost desfăcut contractul de muncă în urma unor lipsuri din gestiune constatate la un inventar inopinant.
Provenind dintr-o familie numeroasă, dintr-un sat din sudul olteniei, aciuat pe aceste locuri în urma căsătoriei, fără prea multă pregatire, fără studii dar cu un ascuţit simţ al comerţului, sătul de sărăcie şi înfometat de avere, dorindu-şi cu disperare să uite umilinţele îndurate, nu s-a dat în lături de la nimic, ajungând astfel un om de afaceri prosper. Spera să obtină astfel recunoaşterea calitătilor sale intelectuale şi respectul familiei în care a intrat şi implicit a urbei de adoptie.

Domnul Oprea la cei şaptezeci de ani, neîmpliniţi încă, se ţinea bine. Fost inginer coordonator, pensionar de ani buni, o fire dinamică, dar jovial, îşi rotunjea veniturile fiind de folos firmei
„Still şi Util”. Făcea diverse comisioane de două ori pe săptămână, câte patru ore. Restul timpului şi-l petrecea la gospodaria cochetă dintr-un cartier mărginaş, moştenire de familie, unde
şi-a încropit un mic atelier şi ajutat fiind de fiu şi nepoţi, executa mobilier din lemn masiv. Conservator şi modest, deşi veniturile i-ar fi permis, nu a renunţat la maşina pe care a cumparat-o cu sacrificii după o perioadă îndelungată de aşteptare prin 1984.

Ajunşi în dreptul gheretei, Porumb, căută cu privirea portarul, apoi şi-o întoarse întrebător către Oprea:
– Cu ce-aţi venit? Nu vă văd maşina!
– Este hârbu’ acela de Dacie galbenă de lângă Q7-le dumneavoastră. Noi să fim sănătoşi, ştiţi cum se spune, maşina după om.
– Domnu’ Oprea, hârbu’ ăla-i pericol public, hai dom’le că te duc io! Zău aşa, mă şi mir cum nu ţi-e jenă să umbli cu ea pe drum… te vede lumea…
– Ehei, domnu’ Porumb, la anii mei am văzut multe, nu mi-e ruşine… cum spusesem, noi să fim sănătoşi… Hai să trăiesti! Te las, m-or fi aşteptând la firmă cu factura…
– Să trăiesti bine! Da’ schimbă dracu’ hârbu’ ăsta, nu-i pentru dumneata, zău!

Anunțuri

Despre Lia

despre mine las să spună alţii... sunt doar un boţ de lut cu ochi... cu bune şi rele... fiinţez.
Acest articol a fost publicat în LITERATURĂ, Proza și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Facturile rătăcite (De-ale economiei de piaţă …orice asemanare cu realitatea este pur şi simplu întâmplătoare)

  1. Geta zice:

    Parvenitii sunt in voga in vremurilea astea,foarte bine ai descris Lia diferenta dintre oamenii cu bun simt si ceilalti.

    • rolia2012 zice:

      Mulţam Geta. Din păcate mediul de afaceri din România are mulţi domni Porumb… dar mai sunt încă şi din categoria celor de bun simţ… numai că stau în umbră.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s