Vânătoarea

Doamna Cocoşel în ultima vreme poate din plictiseală, poate de teama că nu-şi va vedea feciorul aşezat, cu nevastă şi copii, vâna. Vâna o nevastă pentru fiul ei Costică care se încăpăţânase să rămână holtei în ciuda anilor pe care-i numara şi a faptului că toţi cei de-o seamă cu el aveau copii mari de-acum. Îi era bine, nu se gândea, nu-l preocupa asta, aşa cum nu-l preocupa nici meteahna şi demersurile maică-si.
Familia Cocoşel pentru a-şi rotunji veniturile modeste, două pensii amărâte, închiriau la sume modice una din încăperile apartamentului în care locuiau, în regim hotelier. De fiecare dată când se nimerea câte o chiriaşă mai acatării, doamna Cocoşel, în zori de zi îşi suna fiul, invitându-l la o cafea, spunând:
-Costică mamă, coboară până la noi la o cafea. Îmbracă şi tu ceva drăguţ, te aşteaptă o surpriză.
– Mamă vin altă dată. Acum sunt în întârziere şi am altele în minte…
– Nu, Costicuţă mamă, acum vino! Grăbeşte-te! Şi gândeşte pozitiv… n-are să-ţi pară rău. Vino când te chem!

Cum dracu’ să gândeşti pozitiv la o oră atât de matinală şi cine-o fi peţitoarea?… îi fac hatârul mamei, stau cinci-zece minute şi plec, gândi Costică în timp ce intra în sufragerie fără prea mult entuziasm. Îşi luă un aer preocupat pentru a masca lipsa totală de interes faţă de frumoasa brunetă cu picioare până-n gât, liberă şi gospodină, care abia aşteapta să-i treacă cu vederea orice defect.
– Bună dimineaţa… Săărut mâna, domnişoară!
– Bună, bună, îngăimă Cocoşel bătrânu’ ce nu-şi dezlipea ochii de pe picioarele frumoasei brunete, liberă şi gospodină, îmbrăcată într-un taior verde ce-i scoatea în evidenţă formele frumos dăltuite de mama natură.
– Domnişoara Mia, el este Costică, fiul nostru, locuieşte cu un palier mai sus… Hai Costica asează-te lângă domnişoara Mia, rostise doamna Cocoşel cu un entuziasm evident…
– Bună dimineaţa Costi, pot să vă tutuiesc nu-i aşa? Mă bucur să te cunosc. Eu sunt Mia, noua chiriaşă… aveam nişte treburi de rezolvat prin Bucureşti şi cum la hotel este scump, am ales această variantă…
– Da, aşa-i…Nu, sigur… puteţi să-mi spuneţi oricum… răspunse acesta, privindu-şi ceasul, evitând privirile directe, deschise, ale chiriaşei…
– Mamă, ce se aude cu cafeaua aceea? Sunt în întârziere.
– Vine… vine acuşica! Costicuţă mamă… da’ ce te grăbeşti aşa? Sună şi tu… spune-le că întârzii, sau mai bine, ia-ţi liber maică o zi! Uite, domnişoara Mia nu cunoaşte oraşul… m-am gândit că ai putea să o însoţeşti…
– Ah, nu. Lăsaţi doamnă Cocoşel, nu trebuie… nu vreau să deranjez. Nu vă faceţi probleme! Costi, poate mă îndrumi cum să ajung la firma pe care o caut…
– Sigur, sigur vă conduce, cum să nu? Doar are maşină! Nu-i aşa Costică? … Costică!!!
– Ce mamă?! Se mirase Costică terminând de citit un articol din ziarul cumpărat de tatăl său, care, contrar obiceiului, rămăsese nedeschis pe masă.
– Ziceam că o conduci pe domnişoara Mia cu maşina. Nu e niciun deranj, nu-i aşa? Cum să fie!?! … Spune-i şi tu maică!
– Hm, îhîm… păi, nu ştiu, eu mă cam grăbesc, am o urgenţă…
– Vă conduc eu domnişoara Mia, tot trebuie să merg la piaţă…
– Nu se grăbeşte, nu-i aşa Costică?!!! Dar tu, tu de când faci piaţa de unul singur?!!!
– Pe mine vă rog să mă scuzaţi, am comandat un taxi… multumesc doamnă, domnule Cocoşel.