frigul părea atât de departe


soarta nu se răzgândeşte
şuierul toamnei bate la uşă

prin anii scurşi treieră gândurile
bob cu bob răsar umbrele amintirii
ca un joc al ielelor în noapte
cercuri de foc purtate în vânt
alunecă
serile în care clipele se încingeau în jurul jarului
şi mâna lui dumnezeu scoţând din pământ
miracole
bunici şi părinţi sub nucul din grădină
pe scaune din buturugi
lângă masa din lemn cioplit
olul din lut aburind a tihnă
lângă cana cu vin cărţile de joc
şi vorbe meşteşugite curgând
poveşti cu strigoi şi feţi frumoşi
sorbeam însetată
sub lampa lunii
trântită pe spate în iarbă
cu dosul palmei mângâiam pământul
privind spre coama pleşuvă
albă a muntelui Pietrosu

cu ei alături veghindu-mi visele
frigul părea atât de departe

Anunțuri

Despre Lia

despre mine las să spună alţii... sunt doar un boţ de lut cu ochi... cu bune şi rele... fiinţez.
Acest articol a fost publicat în LITERATURĂ, Poezie și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la frigul părea atât de departe

  1. Anonim zice:

    Ce frumos,amintiri si trairi deosebite 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s