mii de draci pe cai aleargă, îşi trec anii fără număr,
răi şi singuri, n-au nevoie de un umăr, lângă umăr.
crudă-i gheara deznădejdii ce în suflete pătrunde,
de ajung bieţii bătrâni, faţa plânsă a-şi ascunde,
tot mai trişti cu speranţa lor de viaţă tot mai slabă;
ei trăiesc uitaţi de lume, nimic nu cer, nu mai întreabă.
de la semeni nu mai vor niciun cuvânt, nu mai cutează.
răniţi, uitaţi şi de frica amăgirii, nici noaptea nu mai visează
şi, şi-au pus în cui speranţa, că s-ar mai deschide-o uşă
şi-ar renaşte precum Phoenix – om, credinţă – din cenuşă.
petrecându-şi singuri ziua, doar aşteaptă, făr-a spune,
ar dori ca ochii-n lacrimi să le râdă -speriati- ca de-o minune.
de-ar putea întoarce timpul, calea învers de-ar străbate,
pe câmpii şi peste creste doar de stele luminate…
sunt bătrâni pe cai la pas, ce-şi trec anii fără număr,
trişti şi singuri, n-au alături, niciun umăr, lângă umăr.
