seară de martie


Plouase zile în şir şi apoi ploaia se transformase în ninsoare, dar nu era decât ultima zvâcnire a iernii ce nu se lăsase dusă, invadând primăvara. Pe străzile acoperite de mâzgă, lume puţină. În acea seară de martie câţiva trecători îşi grăbeau instinctiv paşii pentru a scăpa cât mai curând de vântul tăios şi umed. Printre trecători strecurându-se zgribulită, Edgar zări silueta Ariadnei pe care o aştepta de mai bine de un ceas pe peronul gării ce mişuna de umbre.
Ajunsă lângă el Ariadna îl luă de mână, sărutându-l pe obraji, îngână dârdâind:
– Mi-e frig şi mi-e foame, Edgar. M-am săturat de iarnă, de supă la plic, de cipsuri şi de rahatul acesta de oraş fără alternative. De joburi prost plătite cu ore de muncă din zori până-n noapte de ai impresia că nu se mai termină ziua. Ce bine de tine că pleci spre alte zări, să sperăm mai luminoase.
– Bună şi ţie, Ariadna –şoptise ca un reproş-, hai, dară! Vom găsi în apropiere un restaurant unde să te încălzeşti şi să mâncăm. Asta dacă nu vrei să intrăm la bufetul de lângă triaj. Mai am de stat câteva ore până când pleacă afurisitul ăsta de tren care mă va duce departe de acest ţinut pe care-l îndrăgesc atâta şi pe care tu-l deteşti.
– Mergem oriunde, sunt lihnită. Chiar şi la bufetul din gară dacă au ceva cald. Nu cunosc această parte a oraşului şi mă cam îndoiesc să găsim un restaurant mai curat decât bufetul gării în zonă.
– Poate nu mai curat dar mai puţin aglomerat. Dar dacă tu vrei la bufet, haidem la bufet.

Din câţiva paşi au ajuns la uşa deasupra căreia altădată, ani în şir, se putea citi „BU*ET”, de când litera F căzuse şi nimeni nu se obosise să o înlocuiască. Acum în locul acela pe o casetă luminoasă scria cu litere de-o şchioapă „Restaurant”.
Ariadna descoperind reclama de deasupra uşii, spuse plină de speranţă: „Uite Edgar, am şi găsit restaurantul căutat. S-au schimbat multe în ultimii ani. Hai să vedem care-i atmosfera.”

Deschizând uşa, avea să-i întâmpine o atmosferă îmbâcsită. Localul era ticsit de lume, ceferişti, ţărani şi orăşeni de-a valma. O adunătură de oameni de condiţie modestă care în aşteptarea vreunui tren, sau în trecere prin gară, îşi omorau timpul lângă un pahar de vin prost, o votcă sau câţiva mititei şi o bere. Nu păreau deranjaţi de mirosul de gară, de băutură ieftină amestecat cu un iz de ulei ars şi nici de fumul pe care-l puteai tăia cu sabia. În schimb, Edgar şi Ariadna nu îndrăzniseră să facă un pas în acea bodegă căreia proprietarul, pompos şi nejustificat, o „botezase” restaurant.
Prin uşa deschisă intrase un val de aer rece şi umed, ceea ce-i făcuse pe câţiva din interior să vocifereze. Unul chiar strigase: „ Intraţi odată şi închideţi dom’le uşa aia!”
Cei doi s-au conformat închizând uşa pe dinafară, îndreptându-se apoi spre ieşirea din gară.

– Edgar, la ce oră spuseşi că ai trenul?
– După miezul nopţii. La doiş’pe şi patruzeci şi cinci de minute. De ce?
– Este abia ora opt jumate. Avem timp. Hai să ne ducem undeva unde să putem mânca omeneşte şi să putem vorbi liniştiţi. Cine ştie când ne vom mai vedea. Haide să profităm de orele acestea. Te-aş învita la mine, dar casa mea nu-i mai primitoare decât un hotel de două stele, iar în frigider suflă vântul. Nici nu mă mai simt acasă. A devenit locul unde fac un duş şi dorm câteva ore. De când cu noua slujbă, nu-mi mai rămâne timp şi nici energie pentru cumpărături şi gătit. Mănânc mai mult uscături pline de chimicale, când şi pe unde apuc. Dar ştiu eu o pensiune unde se găteşte bine şi atmosfera este intimă. Hai să luăm un taxi şi-n cinsprezece minute suntem acolo.
– Ariadna, facem cum vrei tu. Prefer un loc curat şi liniştit în locul gării. Încă de dimineaţă am predat apartamentul pe care-l închiriasem pentru răstimpul petrecut aici. Mi-am luat la revedere de la cunoştinţe şi amici. Până la plecarea trenului sunt al tău. Mă supun dorinţelor şi capriciilor tale. Îţi mulţumesc că ai acceptat să vii.

Călcau rar şi apăsat, ocolind ochiurile de apă din gropile trotuarului.
Edgar făcuse semn unui taxi. Odată instalaţi comod pe bancheta din spate, Ariadna spuse şoferului: „La Pensiunea Casa cu zorele vrem să ajungem, luaţi-o pe bulevard, este cea mai scurtă rută, suntem în întârziere”. Edgar amuzat de numele pensiunii, începuse să fredoneze schimbând unele cuvinte ale cunoscutului şlagăr de altădată :
„ La căsuţa cu zorele,
Unde-ai mândrei ochi privesc,
Vreau să-mi trec orele mele,
Să beau şi să chefuiesc”
Ariadna nu răspunse provocării şi cele câteva minute au trecut în tăcere.
Ajunşi la destinaţie, Edgar plăti şoferului rugându-l să revină după ei la ora douăsprezece şi un sfert.
Spre deosebire de restaurantul din gară aici găsiră un local îmbietor. Din cele cinci mese, câte erau de toate în acea sală, destul de spaţioasă, caldă şi intim luminată, doar una era ocupată de patru tineri ale căror voci erau estompate de melodia unui blues ce curgea din difuzoare.
„Poftiţi, poftiţi”, îi îmbie o voce baritonală, zâmbind, în timp ce-i invită să ia loc, aranjând profesional cele două scaune de la masa lângă care se opriseră.

Ariadna şi Edgar au luat cina în tăcere. Apoi, lângă un pahar de vin, fiind amândoi iubitori de poezie, desigur şi atmosfera din acel local îi făcu să reitereze jocul din ziua când s-au cunoscut la acea petrecere. Atunci Ariadna se retrăsese într-un colţ iar Edgar apropiindu-se de ea, ca să o binedispună, îi propusese să recite din memorie versuri, iar celălalt trebuia să ghicească continuarea după ce spunea numele poeziei şi autorul.
Spre deosebire de atunci, de acestă dată ca să închidă cercul, începuse acelaşi joc Ariadna, recitând:
– „Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot”

– Alexandr Puşkin, „Eu te-am iubit”.

„Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.”

Este rândul tău să ghiceşti, acum să te văd:

„Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.”

– He, he, ai crezut c-am uitat? Aşa mi te-ai prezentat, Edgar, de la Edgar Allan Poe. Iar poezia este „Regret”:

„Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! – Ah, limpede minune!”
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
„Treci, treci”, dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.”

Au continuat jocul până se făcuse ora douăsprezece. Rămaşi singurii muşterii din local, au dansat un ultim dans, înainte de-a ieşi în noapte, pe ritmurile melodiei „Ploaie în luna lui Marte”.

Anunțuri

Despre Lia

despre mine las să spună alţii... sunt doar un boţ de lut cu ochi... cu bune şi rele... fiinţez.
Acest articol a fost publicat în LITERATURĂ, Proza și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la seară de martie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s