Anotimpuri, oameni şi umbre…


La început a fost linişte printre miresmele care se înălţau din ţărână printre ierburi.
Vibrau spre boltă doar paşi de cerbi şi zâne ce aşterneau covor, miraj de lună.
O feerie primul dans. Ca într-o poveste de demult un zbucium s-a iscat… ca o smulgere din smoala letargiei de care-mi amintesc doar eu. Poate şi pietrarul care-a dăltuit cu trudă şi blândeţe în piatră monumentul sacru.
Cât a trecut de atunci? O clipă? Ani? O veşnicie? Cine stă să mai socotească?!
Din acea poveste a rămas un univers prefăcut în ţăndări… şi cădere liberă a devenit zborul spre absolut, pentru că de la o vreme lumina n-a mai fost cum era, s-a dus odată cu soarele, lăsând în urmă anotimpuri, oameni şi umbre…
O ploaie acidă cădea, picur cu picur, ca o vrajă blestemată.
Apoi, într-o bună zi, o pală de vânt rece a adus în taină liniştea, răspândind parfumul ei de toamnă caldă cu miros de castane coapte.

Anunțuri

Despre Lia

despre mine las să spună alţii... sunt doar un boţ de lut cu ochi... cu bune şi rele... fiinţez.
Acest articol a fost publicat în LITERATURĂ, Proza și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Anotimpuri, oameni şi umbre…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s