Anotimpuri, oameni şi umbre…

La început a fost linişte printre miresmele care se înălţau din ţărână printre ierburi.
Vibrau spre boltă doar paşi de cerbi şi zâne ce aşterneau covor, miraj de lună.
O feerie primul dans. Ca într-o poveste de demult un zbucium s-a iscat… ca o smulgere din smoala letargiei de care-mi amintesc doar eu. Poate şi pietrarul care-a dăltuit cu trudă şi blândeţe în piatră monumentul sacru.
Cât a trecut de atunci? O clipă? Ani? O veşnicie? Cine stă să mai socotească?!
Din acea poveste a rămas un univers prefăcut în ţăndări… şi cădere liberă a devenit zborul spre absolut, pentru că de la o vreme lumina n-a mai fost cum era, s-a dus odată cu soarele, lăsând în urmă anotimpuri, oameni şi umbre…
O ploaie acidă cădea, picur cu picur, ca o vrajă blestemată.
Apoi, într-o bună zi, o pală de vânt rece a adus în taină liniştea, răspândind parfumul ei de toamnă caldă cu miros de castane coapte.