Mazileasca (1)

Cerul era senin. Ici colo câţiva nori albi de vreme bună pătau albastrul boltei. Era încă devreme, nu trecuse cu mult peste ora şapte. Acea dimineaţă de iulie anunţa o zi caniculară.
Ştefania Mazilescu locuia într-o casă sub poalele pădurii, într-un cartier nou situat în pantă. Un loc râvnit de mulţi. Pe acel versant care mărginea oraşul, înainte de optzeci şi nouă, se puteau zări două sau trei case construite din lemn, având destinaţia de case de vacanţă, fiind în proprietatea unora cu relaţii la partid. Sub vechea orânduire comunistă, nimănui nu-i trecuse prin minte că se va construi cândva acolo. Pe atunci, se vehicula prin urbe zvonul că, subsolul acelei zone ar fi precum un şvaiţer din cauza vechilor galerii de mină care fuseseră închise înainte de al doilea război mondial. Nu se ştie în ce măsură acele zvonuri aveau acoperire sau nu. Cert este că, de câţiva ani buni, se tăiase în deal o cale de acces până la liziera pădurii, iar casele au început să apară una câte una. În acea zonă departe de centrul aglomerat, locuiau cei care reuşiseră să se îmbogăţească prin diferite mijloace, mai mult sau mai puţin ortodoxe.
La cei care locuiau acolo pe deal, doar arareori, de undeva de departe, ajungea forfota şi îmbâcseala oraşului.
Ştefania Mazilescu -Ştefy, cum îi plăcea să i se spună, şi cum de altfel se semna încă din tinereţe, având grijă să precizeze: „Ştefy, de la Ştefania, cu i grec, nu cu i românesc”- era în pragul pensionării, după o viaţă la catedra de biologie a aceluiaşi liceu de mai bine de douăzeci de ani, de când reuşise să se titularizeze, datorită relaţiilor şi sforilor trase de defunctul ei soţ, Stelian Mazilescu, care se săturase de ameninţări, reproşuri şi acuze.
În acea dimineaţă Ştefy se trezise ca de obicei. Trebuia să ajungă la centrul de examinare unde fusese repartizată. Fiind numită şi în acest ultim an de carieră să facă parte din comisia de supraveghere şi evaluare a examenului de bacalaureat.
Stelian fusese funcţionar la o fostă fermă a partidului. Acel loc de muncă îi adusese multe beneficii. Îşi făcuse relaţii de-a lungul anilor, ajutând ba cu un produs ba cu altul în perioada de tristă amintire. Apoi, când fosta fermă a partidului a falimentat, a ascultat de sfatul nevestei şi a apelat la cunoştinţe, la cei pe care-i ajutase, pensionându-se de boală. N-a apucat să beneficieze mult timp de acel venit, care fie vorba între noi, nu fusese o sumă de neglijat, sărmanul se prăpădise într-un accident stupid, la scurt timp după ce terminase de ridicat casa de pe deal, din noul cartier al parveniţilor. Gurile rele spun că şi-a pus capăt zilelor, sătul fiind de cicăleala şi pretenţiile Ştefaniei, nevastă-sa, pe care o cunoscuse la Bucureşti în vremea studenţiei. Şi în ciuda faptului că ea provenea dintr-o familie numeroasă care trăia la limita promiscuităţii într-un sat de lângă Bucureşti, o ceruse de nevastă, fără a o cunoaşte şi fără a bănui mediul din care provine, când aceasta îi spusese că aşteaptă un copil şi că el este tatăl. La terminarea facultăţii a adus-o în urbea natală, un loc cu totul nou pentru ea şi foarte departe de cei care-i dăduseră viaţă şi pe care-i detesta, renegându-i. A fost un bun prilej pentru a-şi ascunde obârşia şi a i se pierde urmele întunecate ale trecutului.
Stelian Mazilescu fusese singurul copil al unor oameni aşezaţi şi chibzuiţi cu frică de Dumnezeu. Mici funcţionari la una din marile uzine din oraş. Pe Stelică, cum îl alintau, îl crescuseră ţinându-l din scurt, cocoloşindu-l, ferindu-l de ceea ce ei crezuseră că ar putea să-l influenţeze negativ. Îl ţinuseră departe de ispite. Singurii prieteni fiindu-i colegii de şcoală. Nu-i de mirare că devenise un tânăr retras, sfios ca o fecioară. În vreme ce amicii lui din anii de liceu se lăudau cu aventurile bahice sau erotice, Stelian le considera simple scorneli. Ajuns la vârsta majoratului încă nu sărutase nicio fată. Deşi înzestrat de natură, fiind un tânăr chipeş, multe tinere oftau şi încercau să-i atragă atenţia. Dar erau ţinute la distanţă de timiditatea lui maladivă. În adolescenţă îşi petrecuse timpul între şcoală, casă, bibliotecă sau cinematograf. Din cauza educaţiei prea restrictive devenise un pic ciudat, avea o naivitate feciorelnică, fără a fi însă prost. Nu ajunsese ţinta glumelor făcute de colegii săi celor aidoma lui, datorită onestităţii şi a situaţiei la învăţătură prin care-şi câştigase respectul.
Terminase liceul şi luase bacalaureatul cu notă maximă. În ciuda insistenţelor din partea familiei de a se înscrie la o facultate din Cluj, oraşul fiind mai aproape de casă, Stelian alesese Bucureştiul. Pentru prima oară nu ascultase de sfatul părintesc şi le ţinuse piept, răzvrătindu-se în ciuda lamentărilor şi ameninţărilor venite din partea lor.
Se pare că destinul îl chemase într-acolo şi temerile familiei lui aveau să se adeverească.
Fusese o pradă uşoară pentru Ştefania care l-a cucerit prin felul ei şarmant de a fi, prin siguranţa de sine. Tânăra şi frumoasa Ştefy părea impecabilă în ochii şi-n sufletul neprihănitului Stelian. Îşi juca atât de bine rolul, urmărindu-şi scopul, încât ar fi putut păcăli şi pe cineva mai cunoscător, nu doar pe acest provincial naiv.
La nici două luni de când s-au întâlnit întâmplător într-un anticariat, undeva pe Calea Moşilor şi Ştefy îl abordase cu tupeu, Stelian avea să se înfrupte, să se bucure de îmbrăţişări, sărut de femeie şi de plăcerea carnală.
Experimentată şi fără pudoare, aceasta îl atrăsese la început în subtile şi aparent nevinovate jocuri erotice, având grijă să-l facă să creadă că descopereau împreună acele plăceri, încât naivul nu credea că are ce să-i reproşeze, mai mult, mulţumea divinităţii că i-a scos-o în cale.