Mazileasca (3)

Se întoarse în casă şi se îmbrăcă într-o rochie neagră lucioasă, mulată pe corp, care-i scotea în evidenţă surplusurile. Privindu-se în oglinda imensă montată în peretele ce despărţea dormitorul de dressing, se roti de câteva ori trăgându-şi abdomenul şi mormăi uşor nemulţumită:
„Te-ai cam îngrăşat Ştefy, dar încă arăţi destul de bine. O dietă n-ar strica. Să treacă nebunia aceasta a examenelor şi poate ar fi bine să treci peste masa de seară, un ceai dietetic la cină ar fi suficient… sau poateee, hmm… mai vedem.” Întorcându-se căută din priviri printre umeraşe şi cutii. Luă un şal din mătase cu un imprimeu floral, pe care şi-l prinse cu dexteritate pe un umăr cu o broşă, trecându-l peste celălalt, astfel încât pliurile acestuia în cădere ascunseră o parte din dizgraţioşii colăcei de grăsime, prea evidenţi în acea rochie. Se răsuci de câteva ori în faţa oglinzii, admirându-se, înainte de-a ieşi din acea încăpere.
Auzind claxonul maşinii care venise să o ia, se precipită pe scări consultându-şi ceasul. Mai zăbovi câteva minute dând câteva telefoane înainte de plecare, apoi ieşi în stradă şi se îndreptă spre taxiul care parcase la câţiva zeci de metri mai jos:
– Bună dimineaţa, Gheorghe, nu te-am făcut să aştepţi, nu-i aşa?
– Bună dimineaţa, doamna profesoară, am aşteptat o leacă, da’ nu-i bai. Unde vă las în dimineaţa asta?
– În centru. De acolo voi face câţiva paşi pe jos până la şcoală. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva înainte de a intra în şcoală, că apoi nu se mai poate ieşi. Au pus pază ca la puşcărie. De parcă am fi hoţi sau criminali…
– Păi, să nu vă supăraţi doamna profesoară, dar nu vedeţi ce se întâmplă? Vai de mama ei de viaţă. Toţi de-a valma îşi iau diplome. Şi cel ce a învăţat şi cel ce abia îşi ştie scrie corect numele. O ţâră de vigilenţă nu strică. Şi nu vă supăraţi că o spun… da’ se zvoneşte că examenele de astăzi sunt mai mult de formă. Sunt puţini cei care mai învaţă, restul copiază sau iau examenul cu ajutorul profesorilor. Care mai de care închide ochii.
– Îi închidem, Gheorghe, că oameni suntem şi noi… este în joc prestigiul şcolii. Dar ne gândim şi la amărâţii ăia de părinţi care au cheltuit bani ca să-i ţină patru ani la şcoală. Va avea grijă viaţa să-i trieze, n-avea tu grijă. Şi acum ce vreţi?! Aţi vrut schimbare. Toţi am dorit-o de fapt.
– Io n-am nicio grijă, doamna Ştefy, dar nu mi se pare corect. Tinerii de astăzi pornesc în viaţă călcând strâmb… ce prestigiu este acela obţinut prin minciuni sfruntate? Uitaţi-vă la mine. Nu mi-o plăcut cartea, am făcut profesionala la Baia Sprie, la conducători auto. Nu mi-e ruşine cu ce-am ajuns. Când s-o desfinţat autobaza unde am lucrat, mi-am făcut firma mea… cu hârbul ‘cela de Dacie am început. Dacă am fo’ serios, am avut clienţi pă care nu i-am belit de bani şi care tăt pă mine mă cheamă şi astăzi, deşi îi plin oraşul de taximetrişti. Îi drept că n-am ţinut cont de-i noapte or’ zi. Da’ ştiţi bine, numa’ dumneavoastră de câte ori m-aţi chemat noaptea şi am venit.
– Aşa-i Gheorghe… dar vezi tu, nu suntem la fel. Şi-i bine că-i aşa.
– O fi bine, doamnă Ştefy, nu zic ba. Da’ tare multe îs strâmbe în ultima vreme. Cu toţii mai minţim împinşi de situaţie, deşi n-ar trebui. Ca mâine n-o să mai vrea nimeni să lucreze. Şi chiar dacă o să vrea nu o să ştie. Ce folos că au diplome care nu-i ajută cu nimic? Nu ştiu ce-i învăţaţi dumneavoastră… dar eu am avut nevoie de un ajutor, de un mecanic auto… şi, m-am gândit să angajez un tânăr. Dintre toţi câţi au venit, unul nu deosebea o cheie de zece de una de paişpe. Dar prima întrebare pe care mi-au pus-o cu toţii ştiţi care a fost?… Cât e salariul şi dacă se lucrează sâmbăta. Nu ştiu cum s-a nimerit, dar toţi aveau liceul terminat. Păcat, mare păcat că nimeni nu se mai gândeşte la o meserie, la muncă… numai la bani obţinuţi cât mai uşor. Să nu vă supăraţi că vorbesc şi io ca prostu’ ce-s. Dumneavoastră ştiţi mai bine ce şi cum merge lumea… că doară de aceea aveţi casa aia mare şi frumoasă -îşi încheie Gheorghe tirada pe un ton apăsat, plin de năduf.-
– Ce vrei să spui Gheorghe!? Ce treabă ai tu dacă casa mea e mare? Am muncit, n-am furat! Mi-am mâncat nervii cu toţi proştii. Ce!? Era să o fac gratis? Crezi că poţi fi dedicat profesiei cu burta goală şi gândul la facturi neplătite? Nu poţi, Gheorghe, nu poţi! Asta este viaţa!
– Nimic, doamna Ştefy, păcatele mele, n-am nicio treabă cu dumneavoastră! Mă iertaţi că mă luă gura pe dinainte. Haideţi c-am ajuns în centru. Unde vreţi să opresc?
– Lasă-mă aici! -porunci Ştefania vizibil iritată – N-ai pus ceasu’, nu-i aşa?
– Nu l-am pus, doamna Ştefy, plătiţi-mi ca de obicei. Pentru dumneavoastră nu-l pornesc şi asta ca să vă pot face o reducere.
– Acum nu mă minţi, spunând că doar la cursele făcute pentru mine nu porneşti ceasul! Nu te cred. Iar dacă o faci, eşti cel mai mare prost, Gheorghe! … Nu-i nicio problemă dacă o să-ţi plătesc data viitoare, nu-i aşa?
– Ne cunoaştem doar! Ce problemă să fie? Mă veţi suna dumneavoastră. Spuse aproape şoptind Gheorghe, încercând să-şi ascundă nemulţumirea. Bănuind că a supărat-o şi nu-şi va mai vedea banii pentru cursa făcută.
– Desigur, te sun, Gheorghe, o să te sun. La revedere!
Ştefania coborî din maşină grăbită, dar călcând strâmb se dezechilibră şi căzu. Mai-mai să doboare un tânăr ursuz care fără să se oprească din mers, răbufni: „Ho, baleno! De ce nu te uiţi pe unde calci?” La auzul acestor vorbe, iritarea Ştefaniei crescu şi mai mult. Pierzându-şi controlul şuieră printre dinţi, cu ură: „Mama voastră de nespălaţi idioţi!” Ridicându-se, se oţărî la Gheorghe care nu apucase să pornească de pe loc:
– Stai şi râzi ca prostul după ce că nu te-ai uitat unde opreşti. N-ai văzut groapa?! Ai făcut-o intenţionat, nu mai vezi un ban de la mine.
– Care groapă şi ce vină am eu? Nu vreţi să-mi plătiţi, nu-mi plătiti. –demarând, adăugă fără să fie auzit de Ştefania – luaţi-vă coroană de banii aceia doamna Ştefy.