ştiu, ştiu, în veacul acesta indecent,
iluzia ne face ochi dulci,
ne toarnă în pahar strop cu strop,
an de an ne afundăm în ceaţă
pierzându-ne pe noi şi umanitatea.
ne rostogolim ca pietrele
din pârâu până-n mare,
tot mai rotunzi, tot mai şlefuiţi;
din ce în ce mai asemănători,
mai hulpavi, goi,
vlăguiţi şi mai străini.
omule, priveşte-te înăuntru,
caută „Hristosul” ce sălăşuieşte în tine,
adună-te, regăseşte-te…
Lia Muresan 
Curat îndemnul tău la … regăsire!
ApreciazăApreciază
🙂 este şi un autoîndemn…
Mulţumiri, potecuţo!
ApreciazăApreciază
ne rostogolim ca pietrele/ din pârâu până-n mare, pana se alege nisipul si praful din noi. Nu am invatat sa ramanem in picioare si falnici ca muntii in fata oricaror intemperii…
ApreciazăApreciază
Mulţumesc!
Când ploaia bate neîncetat şi „picamere” găuresc stânca din temelie, când se taie rădăcinile care ţin solul pe versant… până şi munţii o iau la vale de la o vreme…
ApreciazăApreciază