ştiu, ştiu, în veacul acesta indecent,
iluzia ne face ochi dulci,
ne toarnă în pahar strop cu strop,
an de an ne afundăm în ceaţă
pierzându-ne pe noi şi umanitatea.
ne rostogolim ca pietrele
din pârâu până-n mare,
tot mai rotunzi, tot mai şlefuiţi;
din ce în ce mai asemănători,
mai hulpavi, goi,
vlăguiţi şi mai străini.
omule, priveşte-te înăuntru,
caută „Hristosul” ce sălăşuieşte în tine,
adună-te, regăseşte-te…
Reclame
Curat îndemnul tău la … regăsire!
🙂 este şi un autoîndemn…
Mulţumiri, potecuţo!
ne rostogolim ca pietrele/ din pârâu până-n mare, pana se alege nisipul si praful din noi. Nu am invatat sa ramanem in picioare si falnici ca muntii in fata oricaror intemperii…
Mulţumesc!
Când ploaia bate neîncetat şi „picamere” găuresc stânca din temelie, când se taie rădăcinile care ţin solul pe versant… până şi munţii o iau la vale de la o vreme…