albe oase

bogatul a decis că trebuie să dispar
ca să-i las lui palma mea de pământ
-pe care după el o umbresc degeaba
sunt prea nedemn
nu ştiu scoate arginţi şi din piatră seacă-
a decis că ar trebui să mor
ca să-i las lui aerul meu încă respirabil
să-şi umple cu el plămânii plini de noxe
ca să-i las lui cerul meu încă albastru
spre care nu priveşte decât pentru a aduce nori negri
de ură şi urgie
a decis că trebuie să mor
ca să-i las lui apa râului de munte şi de câmpie
în care înot de veacuri cu lostriţele bibanul roşioara
dar ce nu ştie bogatul
nu ştie că valu-i efemer
nu-mi va clătina rădăcinile înfipte adânc
spiritual în petecul meu de pământ stropit cu lacrimi
răbdare sfânta şi umana speranţă
o să-mi sape cicatrici adânci în scoarţă
o să-mi rupă crengi putregăite şi mlădiţe prea tinere
o să-mi poarte frunzele desprinse în vârtej
cum se întâmplă de veacuri
dar n-am să mor
pentru că a decis prea hulpavul bogat
să-i las lui palma mea de pământ ca să-şi hrănească argaţii
nu voi dispărea
pentru că în palma mea de pământ
vor răsări mereu albe oase din oasele străbunilor
să-i stea în gât
sufocându-l