Maramureş

Tărâm de legendă, tu, Maramureş, te-au ajuns vremurile noi.
An de an, prin sita măruntă îşi cerne cerul norii mohorâţi,
prădate de mâini criminale ţi-au rămas crestele golaşe.
Maramureş, tu, tărâm de dor, posomorâtă-i vremea;
ţi s-au pierdut cioplitorii, minerii, cojocarii…
şi astăzi migrează feciorii tăi, Maramureş,
dar nu-n Bărăgan, în Moldova sau în Banat,
cum făcut-au de veacuri, cu securea sau coasa în spate;
de brazdă, de fluier şi de hori, poate-au uitat,
ei străbat astăzi printre străini cu dorul în suflet,
şi se-ntorc, -dacă se-ntorc- mai goi şi mai plini de păcat.
Tu, Maramureş, nu mai ai ţapinari „pe Borşa şi pe Vişeauă”;
n-ai mori de apă, nici flori ca altădată pe Iza în sus,
pe Mara, încă mai cresc sălcii…
dar în Maramureş nu se mai aud doine pe dealuri
şi nici fete cu feciori prinşi în horă nu-s.
Ţi-au mai rămas ici-colo, Maramureş,
plai de dor şi de legendă altădată,
porţi încrustate, câte o biserică veche,
sau câte o casă din bârne-ntr-o rână
şi mai ai, Maramureş, la câte-o răspântie troiţe,
o vâltoare înnegrită, o moară pe apă năpădită de urzici…
păzite-s toate de câte-o babă ştirbă sau d-un moşneag,
anacronici, ce par fotografii alb-negru din cutia cu amintiri.
Dar, au să plece curând şi ei dincolo de nori,
aşa cum s-au dus pe neştiute şezetorile în care se torceau legendele
şi serile de clacă din toamnele în care se despănuşau cucuruzii.
Ţi s-au pierdut coconii, ţi se pierd încet, încet poveştile şi tradiţia,
căci te-au ajuns pân’ la urmă şi pe tine vremurile noi,
Maramureş.