Bezmetisme a la Lia… de vineri :)

Astăzi am greblat frunzele din grădină. Fac o pauză şi-mi aprind o nouă ţigară, sorbind din cafeaua fierbinte şi aromată, gândul începe să ţeasă în tăcere, recompune îmagini şterse pierdute şi uitate undeva între minte şi inimă. Lucruri mărunte, fapte, oameni… idei.
Orice gând sau faptă care se iscă sunt stârnite de ceva. Nimic nu este întâmplător.
Nu mă pricep la multe. Multe nu le înţeleg şi ştiu că foarte multe-mi vor rămâne de-a pururi străine şi inimii şi minţii. Însă, ceea ce ştiu cu certitudine este că mereu ura va atrage ură, iubirea, iubire… şi frumosul, frumos.
Dacă n-ai călcat măcar o dată desculţ prin praf şi ploaie să şimţi pământul cum ţi se uscă pe picioare ca apoi să le speli în apa rece a unui pârâu, nu vei cunoaşte senzaţia de bine. Privindu-i de la distanţă pe cei ce fac asta, tu având mereu picioarele protejate, strânse în pielea pantofului… cel mai probabil îi vei privi cu un amestec de milă-silă. Dacă n-ai călcat niciodată iarba înrourată, nu-i vei cunoaşte moliciunea şi răcoarea binefăcătoare, iar dacă n-ai mâncat niciodată măcar un fruct nespălat, cules direct de pe ram, temându-te de boli, multe închipuite, nu-i vei cunoaşte savoarea.
Deseori mi-am pus întrebări retorice. Nu aveam nevoie de un răspuns…

Dacă nu-ţi cunoşti şi nu-ţi preţuieşti rădăcinile, strămoşii, nu vei reuşi să-ţi iubeşti ţara suficient, astfel încât, dacă nu faci nimic pentru ea, să nu fii în stare să o huleşti şi să o jecmăneşti.
Necunoscând simplitatea, mereu vei privi doar spre tine… şi spre alte zări cu jind şi nu vei înţelege de ce ei pot şi noi nu.

Aseară cineva din lista mea de prieteni a distribuit acest clip pe facebook, vizionându-l mi-am spus că nu-i totul pierdut. Mai avem şanse… pentru că mai avem oameni frumoşi care ştiu să glăsuiască în limba străbunilor… adică frumos: