Bezmetisme a la Lia… de sâmbătă

Fac, am făcut în viaţă, tot ceea ce cred, am crezut de cuviinţă, respectând regulile pe care le-am învăţat, protejându-mi valorile şi cam pe toate cele în care cred cu adevărat, pentru că aşa mi-au fost încredinţate:
Am fost învăţată să iubesc şi să-mi respect rădăcinile, indiferent ce voi ajunge în viaţă şi pe ce cărări mă vor purta paşii destinului… neamul meu se trage din ţăranii -liberi şi mândri- trudnici, din Munţii Maramureşului, şi nu din os domnesc… să nu-mi leapăd straiul modest, vorba simplă şi credinţa în puterea binelui. Şi că; pentru a putea privi în ochii oricui cu seninătate, făcutele şi vorbele mele să fie drepte, cistite, cumsecade… chiar dacă uneori spusele sau făcutele mele vor tăia în carne vie, precum bisturiul chirurgului care alege între anestezie sau moarte pentru a îndepărta puroiul sau cangrena… Să folosesc cuvântul şi fapta ca să mângâi atunci când se cuvine, dar să nu uit să folosesc „biciul” dacă este nevoie şi se impune. Pentru că pe minciună nu se poate clădi nimic, aşa cum nicio casă trainică nu se clădeşte pe o fundaţie de nisip, ci, doar pe una solidă, de piatră.
Am mai fost învăţată că graniţa dintre mândrie şi orgoliu este un fir subţire… să nu-mi pierd mândria, însă, să nu mă pierd în orgolii deşarte care-mi vor da târcoale, ispitindu-mă. Să nu uit să fiu înţelegătoare cu cei căzuţi în ispite şi în nevoi… să nu îi ocolesc, ci să îi ajut dacă îmi stă-n putinţă. Să cred în viaţă şi în oameni. Că uneori va trebui să fac alegeri ce se pot dovedi a fi greşite sau drepte… şi că, doar timpul prin curgerea lui îmi va demonstra dacă am ales greşit sau bine. Însă, indiferent cum am ales, bine sau rău, să-mi asum urmările şi vina de a fi ales greşit. Pentru că singura responsabilă de alegerea făcută la un moment dat, voi fi şi voi rămâne eu. În zadar voi pierde timpul încercând să caut vinovaţi, nu voi reuşi decât să-mi îmbolnăvesc fiinţa, devenind o pradă uşoară, o învinsă pe câmpul de luptă al vieţii…
Am fost învăţată să mă feresc de omul cu vorba prea mieroasă şi cu privirea alunecoasă.
Să râd când am de ce să râd şi să mă bucur de bucuria din ochii celor din jurul meu… dar să deplâng pe cei ce râd când în ochii celor din jurul lor, umiliţii, stăruie tristeţea şi lacrima ascunsă… Şi să nu uit niciodată că nu am niciun merit pentru ceea ce natura mi-a dat şi nu se cuvine să mă mândresc cu asta… dar nici să râd, sau să-i umilesc pe cei cu care mama natură a fost mai zgârcită…
Am fost învăţată să mă sacrific dacă este nevoie, fie şi pentru o idee în care cred cu tărie, chiar dacă voi fi singura care crede în ea.
Fac, am făcut în viaţă tot ceea ce cred, am crezut de cuviinţă, ca să respect regulile pe care le-am învăţat… şi nu doar atât… aşa cum mi-au fost încredinţate, le-am încredinţat mlădiţei crescută din aceleaşi rădăcini cu mine şi celor ce vor veni după noi, ştiind prea bine că alegerea de-a fi preluate şi duse mai departe aceste reguli, nu-mi aparţine.