la noi sunt…

„La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…”
aşa a scris, cândva, poetul şi nu îl contrazic;
doar, mă gândesc adeseori, c-avem de toate;
dar, parcă n-am avea nimic.
la noi şi astăzi codri sunt,
ce-i drept, mai răsfiraţi,
căci, pantele de munte şi dealurile
rămas-au cheale, multe…
mai sunt şi câmpuri şi ogoare verzi
arate de tractoare, însă, şi multe câmpuri cu scaieţi
şi parcă nu ne pasă, asta nu ne mai doare…
ce ne-a rămas de-atunci şi-avem şi azi?!
sunt lacrimi multe, multe… şi, eterna jale;
de parcă timpul n-a trecut,
nevoi şi nedreptăţi la noi;
la fel de multe sunt.
şi flori avem în lunci, mai înfloresc;
doar, cântecele şi-au schimbat melosul…
şi cuvântul:
în loc de doine şi balade,
manelele şi cântece în limbi străine
şi-au luat de câţiva ani avântul,
răsună-n voie, tare, neîncetat,
cât este ţara-n lung şi-n lat!

„La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…”
aşa se pare că era la noi în o mie nouă sute… ,
aşa-a simţit, văzut, şi-a scris poetul,
dar, zău că nu ştiu cum poporul acesta, bietul,
în mai bine de un veac; nici lacrimilor
şi nici jalei nu le-au găsit încă un leac.
să mă iertaţi dacă vă pare, că fără rost şi cu păcat vorbesc!
deşi-a trecut atâta vreme peste noi,
aceeşi jale şi lacrimi multe, multe…
încă stăruiesc, căci la tot pasul le-ntâlnesc!
la noi sunt…