Bezmetisme… a la Lia

Mă izbeşte dezagreabil lipsa simplităţii. Nu se mai percepe la cei din jur -decât arar-  acea anume armonie interioară care reliefează autenticul, firescul şi trăirea. Din ce în ce mai des ascultând sau privind oamenii, rămâi cu senzaţia de fals. Şi, mă întreb –a câtaoară în zadar- de ce vor unii, cu tot dinadinsul, să pară a fi altceva? Pozând, abuzând de  artificii, totul îi trădează; miros de la o poştă a imitaţie, a mucava.

Sau, poate, s-a întâmplat cu mine ceva în timp, în lupta cu propriile slăbiciuni şi ezitări, asumându-mi riscuri, căzând şi ridicându-mă, probabil, fără să conştientizez am rămas ancorată altui timp şi spaţiu, devenind anacronică. Uneori mă simt pierdută pentru că mi-e sufletul însetat de fireasca încredere, de comprehensibilitate -acea calitate a făpturii omeneşti dătătoare de virtute- atât de rare azi firii umane. Da, am nevoie de simplitatea care conferă substanţă, dând sens vieţii. Nu mă sfiesc să spun că mi-e un dor cumplit de cuvinte care se bazează pe fapte şi pe comportament moral. M-am săturat de cuvântătorii şi sfătuitorii de circumstanţă, de vânzătorii de ambiguitate şi găunoase generalităţi, care schilodesc, ducând la malformaţii sufleteşti.

Rătăcind printre măşti, o vreme crezusem că am murit… dar, nu. Sunt încă vie şi lucidă, chiar dacă luciditatea doare… sunt dispusă să plătesc vieţii tribut până la sfârşit. Am să rămân aşa cum sunt, asumându-mi şi bune, şi rele. Oricât de tare ar durea, nu-mi vând fiinţa pentru un „pumn de arginţi” …