şi nu mai ştiu…

nu ştiu ce duh îmi străbate câteodată fiinţa,
nici de unde vine imboldul să împletesc în cuvinte poveşti
despre timpuri şi oameni cu destine banale,
despre acei neştiuţi,
cei care-şi deapănă anii, de veacuri, cu fireştile trăiri.
însă,
cuvintele nu se lasă mereu împletite.
uneori, nu ştiu cum să le aşez,
cum să le potrivesc, ca să curgă cumsecade,
iar cititorul să se-aleagă cu idei şi simţământ.
mereu mă însoţeşte o spaimă amară
să nu înşir pe fila albă cuvinte fără de noimă,
şi, fără de rost, într-o doară scrise – precum se-nvăţară unii-
căci sunt cuvinte care înalţă omul,
precum şi cuvinte ce pe om îl coboară.
dar,
nu-mi dă pace de o vreme un rapace vierme mic,
o amarnică-ndoială:
oare a scrie-i o sminteală,
vremelnică rătăcire în ţara de umbre şi fum,
unde se nasc visurile, dorurile,
şi gânduri adiind precum vântul,
fără nicio urmă, fără niciun ecou.
ştiu că nimic nu va fi, niciodată, după voia mea
pentru că,
uneori, nici eu nu mai ştiu cine sunt,
se clatină în oglindă umbrele, apele,
în desişul pădurii curg măşti, – nu oameni, nu fapte –
mă îneacă fumul zădărniciei
şi nu mai ştiu…