Nu-i ocărâți, nu ăsta-i rostul vostru

O, cât de bine știu, – sărmani ai lumii fără minte, cu învățătură –
N-ați mai huli și n-ar fi ținta voastră de umor
Acei ce poate s-au născut, sunt înzestrați cu altă-ndemânare.
Și dacă s-ar putea, măcar o clipă, puneți-vă în locul lor,
A lor și a acelora ce, poate, s-au îmbolnăvit și au rămas cu tare,
Nu-i ocărâți, nu ăsta-i rostul vostru – oameni buni – dacă aveți cultură!

O, cât de bine știu. De scriu stâlcit nu-i în totalitate vina lor,
Poate-au crescut în lipsuri, cu maltratare și în teroare,
Sau, poate-au avut neșansa să se nască cu o tară…
Și ar fi bine să nu uităm că pentru ei – ca pentru fiecare,
Familia -, căminu-i prima școală unde se deșteptară.
Dar fără îndrumare – de unde învățătura cuvintelor, silabelor?

Când ceilalți copii, de-aceeași vârstă, tainele scrisului au deslușit,
Poate că, grija lor a fost bucata de pâine ce n-o puteau avea,
Le era foame, poate frig și teamă. Cum să poată învăța?
Sau, poate n-aveau haine, încălțăminte, ori un pat cu o saltea.
În lumea asta, nu sunt toți școliți. Pe aceia de ocară i-am putea cruța,
Că nu au fost la școală nu-i în totalitate vina lor… prea multe, poate, le-au lipsit.

Nu-i ocărâți, nu ăsta-i rostul vostru – oameni buni – dacă aveți învățătură!
Căci fiecare vis al lor, e-un vis apăsător, o sală de-așteptare…
De prea sonore și stridente le sunt cuvintele stâlcite și bolnave,
Așteaptă îndrumare, nu ocară – oameni buni zidiți chibzuit caractere,
Nu-i mai urmăriți, să le vânați orice greșeala, ca haitele hulpave.
Atâta timp cât inima îmi bate, voi apăra năpăstuiții de cei cu pseudocultură.

O, cât de bine știu, – sărmani ai lumii fără minte, cu învățătură –
N-ați mai huli și n-ar fi ținta voastră de umor
Acei ce poate s-au născut, sunt înzestrați cu altă-ndemânare.
Și dacă s-ar putea, măcar o clipă, puneți-vă în locul lor,
A lor și acelora ce, poate, s-au îmbolnăvit și au rămas cu tare,
Nu-i ocărâți, nu ăsta-i rostul vostru – oameni buni – dacă aveți cultură!