Introspecție

,,Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni.”
O, Doamne, cât de mult m-am înșelat! 
Cât de mult am greșit sacrificându-mi anii,
În numele iubirii și a datoriei împlinite... 
Toată viața am simțit, am gândit și am acționat
Pentru binele celor dragi și al celor de lângă mine...
Chiar și atunci când m-am lovit de non-simțire,
Am sperat, Doamne, doar am sperat!
N-am privit de sus, pe nimeni, niciodată...
Dar nici de jos, cu umilință, n-am privit...
N-am pizmuit pe nimeni, niciodată.
Nici chiar pe acei care m-au mințit, 
Și-au profitat de buna mea credință... I-am iertat!
Să uit, însă, nu pot. Chiar de o fi, sau nu o fi păcat!
Mi-e sufletul prea plin și gândul mi-este greu de neuitare.
O, Doamne, cât de mult m-am înșelat!
,,Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni.”,
Dar am sperat, Doamne, am sperat
Că până la urmă, fiecare poate învăța regulile bunului simț,
Poate înțelege că nu există libertate totală,
Și-n lipsa „dictaturii” și a „cenzurii”, 
Este nevoie de autocenzură în faptă și în vorbă! 
Am tot sperat, Doamne, am tot sperat...
Dar mă tot lovesc de non-gândire și de non-simțire ca de un zid. 
O, Doamne, cât de mult am greșit,
Uitând mai mereu de mine și de nevoile mele,
Spunându-mi: n-am timp acum, poate mâine!
Doar că ,,mâinele” mi-a adus zi de zi, an de an,
O altă uitare de sine, și alta, și o alta, și tot așa...
Până când am ajuns să mă întreb, să Te întreb:
Doamne, unde și când m-am pierdut!?
Mi-e sufletul prea plin și gândul mi-este greu de neuitare!
O, Doamne, cât de mult m-am înșelat, sperând, 
Căci „Totul este deșertăciune și vânare de vânt.
Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta și ceea ce lipsește nu se poate număra.”!