Sunt incapabilă.
Incapabilă de ură și de răzbunare.
Cunosc doar mila, grija pentru cei dragi și iertarea. Fără a fi o sfântă, ori, fără de greșeli.
Undeva greșesc.
Greșesc cum greșită mi-a fost cărarea vieții, alegerile, și prea multele iertări.
Dar, nu mai am putere.
Nu mai am speranță,
așa cum nu am și n-am avut așteptări de recunoștință de la nimeni, pentru absolut nimic.
Și asta pentru că mi s-a părut cel mai firesc lucru să-mi sacrific visele și dorințele pentru alții.
Să le fie lor bine.
Doar că, abia acum realizez, ce simțeam eu, pentru ei, nu avea importantă.
Nici un cuvânt bun și nicio mulțumire, rostitite măcar din complezență.
Doar reproșuri și amintiri răsucite și vorbele mele răstălmăcite.
Târzie trezire.
Am încasat loviturile sorții cu demnitate.
De câte ori viața, cu ajutorul celor apropiați, a dat cu mine de pământ,
mi-am căutat doar mie vina.
Apoi m-am scuturat de praf, mi-am peticit sufletul, ascunzând rănile și m-am ridicat.
Am iertat. Luând-o de la început.
Am urcat pe muntele vieții cu o piatră de moară legată de picioare.
Nu m-am plâns,
în ciuda greutății și-a durerii, am umblat zâmbind.
A fost alegerea mea copilărească să accept să-mi fie legată pe viață.
Nu am știut că într-o bună zi îmi va slei puterile și mă va strivi.
Nu mai am putere.
Nu mai am speranță.
Nici lacrimi… doar durerea
și sentimentul că am trăit viața altcuiva.
Din viața mea rătăcită și pierdută demult,
mi-a rămas doar plăcerea cititului și scrisul.
© Lia Mureșan
01.03.2024
Lia Muresan 