Grigore

Grigore privea tâmp îndesând în portofelul golit de bani hârtiile primite în schimbul lor. „Stropşească-i guta să-i stropşească de netrebnici şi hoţi”, şuieră printre dinţii îngălbeniţi şi stricaţi, în timp ce ieşea din clădirea primăriei. Nu se aşteptase să-şi lase în schimbul unor hârtii întreg venitul.
Vânduse recolta livezii de meri şi se grăbise să-şi plătească dările către stat. În acest an, ca niciodată, întârziase cu plata impozitelor.
Pensia primită după mai bine de patruzeci de ani de muncă pe şantier, în arşiţă sau în frig şi ploi, departe de familie, abia îi ajungea să trăiască.
Mulţumea lui Dumnezeu zilnic pentru sănătatea dată, pentru că poate încă să lucreze cei douăzeci de ari de livadă.
Ieşise la pensie în urmă cu cinci ani şi cumpărase destul de ieftin terenul în pantă plin de ruji, de muri şi lăstari de salcâm. O limbă abruptă în vecinătatea terenului din spatele casei pe care-şi pusese ochii demult, dar pe care proprietarul, vecinul lui, se încăpăţâna să nu i-o vândă, spunând: „ Mai aşteaptă, nu-s prisosit să-l vând. Lasă-l Grigore să stea nelucrat că nu mă costă nimic. L-am donat sălbăticiunilor. Au iepurii, vulpile şi alte dobitoace unde să-şi facă o casă.”
Grigore nu insista. Îl cunoştea bine pe hâtrul lui vecin. Ştia că într-o bună zi o să-l vândă. Ba chiar va veni el să-l întrebe dacă nu-l vrea şi atunci o să-l cumpere mai ieftin.
Între timp îşi făcea planuri şi se tot gândea la livada de meri. Îşi pusese în cap să-şi facă una aşa cum văzuse demult pe colinele din apropierea unui şantier unde fusese detaşat. Simţea şi acum gustul acelor mere ionatane roşii, dulci acrişoare, zemoase.
Cu anii se documentase citind broşuri şi cărţulii despre acest soi de măr productiv şi rezistent la boli. Ştia şi de unde va cumpăra puieţii. Aştepta doar ziua când va putea cumpăra terenul. Şi acea zi sosise în anul ieşirii lui la pensie. În ziua în care-şi primise primi bani în calitate de pensionar.
Mergea spre casă cătrănit, bombănind în barbă. Tocmai îşi ridicase de la poştă pensia, câţiva lei lipsă din nouă sute şi se întreba cum se va descurca doar cu acei bani în anii care vin.
„Dumnezeii voşti de hoţi”, înjură în gând şi nu numai, crezându-se singur pe drum. De supărare nici nu-şi văzuse vecinul care se pare că-l aştepta:
– Noroc Grigore. Pe cine înjuri aşa cu sete?
– Noroc pe dracu’, nea Ioane. Eh, pe cine să înjur dacă nu pe leprele astea care-şi bat joc de noi. După o viaţă de muncă nu mă aleg nici măcar cu nouă sute de lei. Cum paştele mă-si mă mai descurc de acum? Cum să trăiesc din banii ăştia? Om mânca urzici şi pită cu scuipat şi-om aştepta boala şi moartea. Da-r-ar dracu’ şi boala în ei să dea!
– Zi bogdaproste că eşti sănătos. Încă mai poţi lucra. Nu te osândi.
– Unde să lucru, nea Ioane? Să merg cu ziua pe la alţii, ca toţi sărăntocii şi netrebnicii, după o viaţă de muncă pe şantier? Mi-am plătit dările. Mi-au tras din bani cât o vrut ei, cu supra de măsură… şi amu îmi dau tot cât vor ei, numa că înjumătăţit. ‘mnezeii şi soarele lor de lepre şi a cui i-a pus în funcţii.
– Grigore nu mai înjura. Te amărăşti degeaba. Hai mai bine până la mine să bem o ţuică. Să mai schimbăm o vorbă ca între vecini.
– Nu-ş, ne-a Ioane, mă aşteaptă muierea acasă. Nu că nu aş bea cu matale o ţuică. Da’ mai bine lăsăm pe altădată.
– Cum crezi tu, Grigore, deşi io te aşteptam pe tine să te întreb dacă te mai interesează să cumperi pământul de pe coastă. M-am socotit că a venit vremea să ţi-l dau, dacă-l mai vrei.
– Păi de ce n-ai spus aşa din prima, nea Ioane!? Se însenină la faţă Grigore.
În acea zi au bătut palma şi Grigore a intrat în posesia terenului râvnit. În acel an toată vara a tăiat rujii, murii şi salcâmii. A scos rădăcini, a desţelenit şi taluzat terenul de dimineaţă până-n noapte, indiferent de vreme. Fie arşiţă, fie ploi. Era învăţat cu munca în condiţii vitrege şi nu-i părea grea.