se face noapte-n mine câteodată


se face noapte-n mine câteodată,
se zbate neputinţa semenului ţinut în beznă, amăgit.
şi urlă disperarea nemului meu fără de nădejde,
care-şi ţine strâns în pumni al urii bici
şi nu-şi varsă blestemele din cerul gurii,
bâjbâie şi îndură şi îndură până când
arsura tăcerii îndelungate îl dezrădăcinează.

se face noapte-n mine câteodată
de-mi vine s-o iau pe cărarea sihăstriei şi să tac;
şi asemenea neamului meu tac, tac şi mocnesc,
dar, Doamne, rău mă arde infatuarea
celor ce-şi construiesc „turnuri de fildeş”,
absorbiţi de imensul ego,
orbiţi de propriul interes şi nu văd,
nu vor să vadă disperarea şi neputinţa celor de lângă ei
şi nici strigătul mut din ochii celor osândiţi întunericului,
nu, ei nu văd din „turnul lor”;
li se pare că aceia sunt tâmpii,
proştii din a căror sudoare şi durere pot face trepte să urce;
ei calcă, calcă nepăsători.
iar mie îmi vine să împletesc bici,
tăcerea-n ură s-o preschimb
şi să-mi tatuez în vârful limbii
toate blestemele pământului.

se face noapte-n mine câteodată…

Anunțuri

Despre Lia

despre mine las să spună alţii... sunt doar un boţ de lut cu ochi... cu bune şi rele... fiinţez.
Acest articol a fost publicat în LITERATURĂ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la se face noapte-n mine câteodată

  1. Mugur zice:

    Se face câteodată noapte mare
    Și-aș lumina-o cu-a mea torță,
    Dar nu mai am măcar nici forță
    Să mai aprind plăpândă, lumânare.

    Căci am tot ars în fel și chip
    Până ce n-a rămas nimic
    Să ardă ce ar mai putea.
    Încet, a ars chiar viața mea!

    • Lia zice:

      Mugur,

      ca muritor de rând, cu firul limitat,
      ai ars cât ţi-a fost dat în rugul vieţii.
      dacă acum te simţi secat şi forţa ţi-a slăbit;
      chiar de nu poţi renaşte din propria cenuşă,
      căci legendara Phoenix unică a fost,
      să nu îţi pară rău!
      priveşte cu senin, în urmă muguri de lumină ai lăsat.

      toţi am trecut şi trecem prin viaţă cu un rost,
      şi-am ars…
      unii ard la foc mocnit, alţii ard în vâlvătaie,
      însă, doar, la aceia ce-au ars să lumineze şi să dea căldură,
      în urmă le cresc lăstarii cu muguri de lumină,
      plăpânde lumânări, ce mâine pot fi torţe.

      • Mugur zice:

        Nu știu de-am ars, căldură dac-am dat,
        Sau dacă întunericul l-am luminat,
        Nu știu lăstarii luminoși de-mi sunt
        Lăsați în urmă pe acest pământ.

        Doar timpul cel năvalnic
        Răspunsuri ne va da,
        Și-atunci, suflet zburdalnic,
        În pace-o adăsta
        Și va privi în urmă, bucurat,
        De sclipetul ce-n urmă a lăsat!

  2. anahoret2007 zice:

    Frumos şi trist… trist şi adevărat.
    Dar frumoasă este şi noua faţă a blogului tău! 🙂

    • Lia zice:

      Eh, na, mi-am spus să schimb măcar ceva de formă (că fondul este aşa cum e), dacă tot nu am timp şi parcă nici starea de altădată să mă ocup de blog…şi se cam pusese praful şi pânzele de paiangen pe aici.

      🙂 Mulţumesc, dumitale pustnicule!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s