Mazileasca (2)


La început fusese orbit şi, dacă cineva ar fi îndrăznit să-i deschidă ochii, ar fi fost în zadar. Însă pe măsură ce trecea timpul, Stelian ajunsese să simtă pe pielea lui cruntul adevăr. Femeia îl păcălise, nu fusese vorba de nicio sarcină. Îl grăbise să oficializeze relaţia înainte de a se vedea că este gravidă, chipurile, să nu se facă de ruşine. La scurt timp după ce se văzu măritată, îl anunţă plină de durere, cu o falsă afectare, că a pierdut copilul. Din păcate, Stelian descoperise prea târziu adevăratul caracter al Ştefaniei, realizând că se însurase cu o narcisistă, o adevărată maestră a disimulării. Alături de ea, treptat, a ajuns să-şi piardă identitatea. Plăcerile, emoţiile, dorinţele lui nu mai contau. Orice ar fi făcut, nu era bine. După câţiva ani, ajunsese în culmea disperării, şi se gândi să divorţeze. Dar, realizase că va fi imposibil să convingă pe cineva că are toate motivele din lume pentru aceasta.
În acea perioadă, a anilor o mie nouă sute şaptezeci, un divorţ putea dura ani. Astfel de cazuri erau rare, fiind considerate o ruşine, ca o palmă trasă pe obrazul familiei din care proveneau cei ce aveau curajul să se despartă. Deveneau ţinta bârfelor, etichetaţi, marginalizaţi, priviţi cu suspiciune de parcă ar fi fost ciumaţi. Teama de bârfe şi gândul că ar putea fi considerat nebun de către cei din jur, îl făcură să alunge această idee pentru că în ochii cunoscuţilor păreau un cuplu de invidiat. De fiecare dată când ieşeau în societate, sau erau în prezenţa familiei şi a prietenilor, Ştefania avea grijă să-şi afişeze iubirea şi consideraţia pentru frumosul ei soţ prin gesturi tandre şi o atenţie exagerată, afişând un aer de soţie supusă, lâsând să se înţeleagă că ar avea un mariaj perfect. El se lăsa îmbrăţişat, adorat de ochii lumii, fără a face nici cel mai mic gest de apărare prin care ar fi putut să-i trădeze falsitatea, deşi, trăia clipe infernale, simţind că ar putea exploda în orice moment.
De-a lungul anilor trecuse prin toate fazele, de la nervi întinşi la maxim de-i venea să o ia la palme, la greaţă şi lehamite, până a ajuns cuprins de o amorţeală bolnavă. Convins fiind că nu-i va putea demasca strategia, sfârşise prin a se complace în acea situaţie, devenind o marionetă, acţionănd după bunul plac al Ştefaniei.
În acea dimineaţă de iulie a anului de graţie două mii nouă, Ştefania Mazilescu se trezise ca de obicei, la ora şase. Ridicându-se din pat, deschise larg fereastra dormitorului ca să intre aerul proaspăt dinspre pădure. O clipă privi copacii care se ridicau falnici la doar câţiva metri de casa ei. Ascultă preţ de câteva minute foşnetul rămurişului şi trilurile păsărilor înainte de a ieşi.
Ştefy făcea parte din categoria acelor oameni care odată ridicaţi din pat, sunt treji, cu mintea limpede. Nu trădează prin nimic că abia atunci au părăsit mrejele somnului. Cu paşi sprinteni pentru statura-i robustă, cu forme rubensiene, coborî scara ovală ce dădea în livingul spaţios care se prelungea cu o extindere destinată bucătăriei, îndreptându-se spre acel loc.
Casa Mazileştilor avea o arhitectură nouă, un amestec ciudat de stiluri atât în interior cât şi în exterior. Atrăgea privirea, nu neapărat prin frumuseţea arhitectonică, ci mai degrabă prin opulenţă. Nu, cu certitudine, casa Mazileştilor nu putea fi considerată un kitsch arhitectonic, dar îi lipsea o suprafaţă mare de teren care să o pună în valoare. Fiind o construcţie de circa trei sute de metri pătraţi la sol, se mai şi ridica pe două niveluri. Amplasată fiind într-un spaţiu îngust, părea că domină celelalte clădiri din vecinătate. Curând după ce achiziţionaseră terenul, contactaseră mai mulţi proiectanţi în căutarea cuiva care să facă un proiect după indicaţiile Ştefaniei, fără succes însă. Într-un târziu, la recomandarea noilor vecini a căror casă o admiraseră, au apelat la un cabinet de arhitectură în vogă. După câteva întâlniri şi discuţii cu un reprezentant al firmei respective, Ştefania renunţă la o parte din ideile ei privind casa şi se oprise asupra unui proiect impozant din mapa de prezentare a arhitectului. Oricât a încercat acesta împreună cu Stelian să o convingă că pentru casa pe care-o alesese, era nevoie de deschidere, fiind gândită a fi amplasată pe un teren de cel puţin douăzeci de ari, Ştefania se încăpăţânase să o ţină pe a ei, spunând că are spaţiu suficient. Stelian pentru a evita certurile inutile, îi cedă acesteia dreptul de a hotărî şi astfel ridicară o casă imensă, ce avea să umple de satisfacţie egoul Ştefaniei, considerând că s-a înălţat odată cu acea casă deasupra tuturor, devenind astfel mai demnă de respectul celor din jur.

După ce-şi prepară cafeaua, Ştefania ieşi în curtea invadată de bălării, îndreptându-şi paşii spre locul de unde se deschidea privirii splendida panoramă a oraşului de la poalele munţilor Gutâi. În acea parte de teren, pe cei câţiva zeci de metri pătraţi rămaşi liberi, Stelian construise un colţ rustic, o pergolă peste care se întindea în voie iedera, umbrind astfel masa robustă şi butucii ce ţineau loc de scaune.
În vreme ce privea oraşul care treptat prindea viaţă, sorbea cu înghiţituri rare din ceaşcă cafeaua fierbinte, părând a fi cuprinsă de tihna şi liniştea acelui loc. Dar, nu. Ştefy îşi mută privirea spre curtea strâmtă, neîngrijită şi, plină de năduf, îngână: „Te-a pus dracu’ să crapi, Steliane! M-ai lăsat să duc singură greul. Te-ai temut, mormolocule. Eh! Uite că mi-a mers… am făcut şi anul acesta bani frumoşi. Tu, de acolo de unde eşti, roagă-te să fie totul bine… De când te-ai dus n-a călcat picior de bărbat pe aici, mă gândesc că o fi vremea… dar până atunci trebuie să chem un cioflingar să cureţe bălăriile acestea, s-au înmulţit mai abitir decât idioţii care-şi fură căciula singuri şi mai şi plătesc pentru asta…
Ptiu drace că am ajuns să vorbesc singură… arde-te-ar focul iadului Mazilescule…”

Anunțuri

Despre Lia

despre mine las să spună alţii... sunt doar un boţ de lut cu ochi... cu bune şi rele... fiinţez.
Acest articol a fost publicat în LITERATURĂ, Proza și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Mazileasca (2)

  1. Pingback: Binele tuturor ? Să fiu iertat, o utopie … | Gară pentru doi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s