o, da, citindu-ţi slova,
prin ochii mei, fără să simt,
mi te-ai strecurat în suflet, în gând.
privirea-ţi cu scântei, tăciuni aprinşi,
ascunzând o tainică nobleţe
scormoneau acolo unde erau pitite visele,
nestinsele doruri,
neîmblânzitele râuri ale căutării;
ploaia grea, înverşunată,
cu tunetul surd, cu vuietul de cascadă
urlând lung că este toamnă.
trezeşte-te, deşteaptă-te –mi-am tot strigat-
o, da, n-am visat!
sigur, eşti în înima mea,
dar tu nu-mi poţi fi nici înger, nici demon
şi nici stea.
nu, tu, nu puteai fi, tu…
erai poetul!
Reclame
E unul anume sau e poetul în general? 🙂
Heiiiiii, Petrică, da, ce curios eşti!
Da, e unul special şi el ştie…
Ferice de el!
😉 eh, aş…
Poetul inimii, cel ce ne picteaza sufletul cu frumoase iluzii .
Da, July…
Am început să te recunosc! 😀
Să pui poezia în cutiuţa aia… ştii tu care! 😉
„Am început să te recunosc! 😀 ”
Şşşşşşşşşşşşt, nu mă da de gol, pustnicule. 😛
P.S. Thanks, îmbrăţişări… prieteneşti, măi… 🙂
Pingback: Și-am încălecat pe-o șa … | Hipertensiv
Eeeeeei … Unde te-ai ascuns ??? 🙄
Eiiiiiii, măi să fie, am lipsit şi io cuiva 😛
Nu m-am ascuns, Dane. Doar viaţa, cotidianul m-au ţinut ocupată cu altele. Nu ştiu ce am pierdut necitind blogurile pe care le urmăresc, dar voi încerca să recuperez…