În graba spre niciunde uităm să mai trăim,
Nu ştim ce-i simplitatea , nu ştim să mai iubim.
Copiilor la şcoală le omorâm candoarea,
Îi învăţăm de mici minciuna şi mimarea,
Îi dezbrăcăm de vise, le dăruim de toate:
Maşini, calculatoare, … nu şi umanitate.
Doar alergăm bezmetici spre hăul ce se cască,
Schimbând fără probleme o mască cu altă mască,
Mimăm trăiri –durerea, bucuria- empatici prin absenţă,
Nimic nu-i dăruire şi viu, totul de complezenţă.
Nu ştim ce-i simplitatea, nu ştim să mai iubim,
În graba spre niciunde uităm să mai trăim.
Anunțuri
Uitam sa mai traim,doar minciuna ura si rau e in jurul nostru 😦
Dureros de adevărat…!
Cu poezia ta mi-ai trezit la viaţă o cugetare pe care o lăsasem adormită prin pliurile circumvoluţiunilor personale.
În vremea copilăriei mele, sâmbăta şi duminica erau zilele în care familia lua masa de prânz împreună. Bag seama acest obicei a început să se degradeze şi, în cele mai multe cazuri, chiar când familia este împreună, sub acelaşi acoperiş, fiecare este închis în faţa televizorului (mai nou – calculatorului) propriu. Şi aşa devenim din ce în ce mai singuri, iar casa se transformă încet, dar sigur, din căminul primitor, într-un loc de trecere. Coborând în intimitatea cuplului, s-ar putea constata că nici dragoste nu se mai face ci, tot mai mult – sex.
Înclin să cred că retragerea „la ţară”, la care majoritatea „românilor medii” aspiră către sfârşitul vieţii, nu este neapărat doar căutarea liniştii şi a unei existenţe mai relaxate din punct de vedere economic. Cred că este, mai degrabă, o încercare de a regăsi timpul pierdut. A acelui timp care curge cu viteza ancestral-balcanică, „în ritmul cailor, al zilelor şi al nopţilor”, a acelui timp în care familia stă mai mult de cincisprezece minute la masă. A acelui timp pe care, în zilele noastre, nu-l mai găsim pentru că l-am risipit demult.
Minunată poezie, Lia! 😎
După ce am mai ajuns şi eu pe aici, din „graba spre niciunde”, pot să spun că îmi plac mult aceste versuri. O realitate -din păcate sumbră- reflectată foarte corect. Mă întreb însă, cum am putea ieşi din această realitate, în condiţiile în care aceasta este generalizată şi dacă îndepărtezi „masca şi mimarea”, societatea te consideră naiv şi rişti să fii marginalizat. Aşa cred eu. Nu am speranţe că într-un viitor apropiat va exista un trend spre normalitate.