În graba spre niciunde uităm să mai trăim,
Nu ştim ce-i simplitatea , nu ştim să mai iubim.
Copiilor la şcoală le omorâm candoarea,
Îi învăţăm de mici minciuna şi mimarea,
Îi dezbrăcăm de vise, le dăruim de toate:
Maşini, calculatoare, … nu şi umanitate.
Doar alergăm bezmetici spre hăul ce se cască,
Schimbând fără probleme o mască cu altă mască,
Mimăm trăiri –durerea, bucuria- empatici prin absenţă,
Nimic nu-i dăruire şi viu, totul de complezenţă.
Nu ştim ce-i simplitatea, nu ştim să mai iubim,
În graba spre niciunde uităm să mai trăim.
-
Articole recente
Arhive
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- februarie 2021
- iulie 2020
- aprilie 2020
- decembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- martie 2018
- ianuarie 2018
- noiembrie 2017
- august 2017
- aprilie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
- decembrie 2014
- noiembrie 2014
- octombrie 2014
- septembrie 2014
- august 2014
- iulie 2014
- mai 2014
- aprilie 2014
- martie 2014
- februarie 2014
- ianuarie 2014
- decembrie 2013
- noiembrie 2013
- octombrie 2013
- septembrie 2013
- august 2013
- iulie 2013
- iunie 2013
- mai 2013
- aprilie 2013
- martie 2013
- februarie 2013
- ianuarie 2013
- decembrie 2012
- noiembrie 2012
- octombrie 2012
- septembrie 2012
- august 2012
- iulie 2012
- iunie 2012
- mai 2012
- aprilie 2012
- martie 2012
- februarie 2012
- ianuarie 2012
Categorii
Meta
Uitam sa mai traim,doar minciuna ura si rau e in jurul nostru 😦
ApreciazăApreciază
Dureros de adevărat…!
ApreciazăApreciază
Cu poezia ta mi-ai trezit la viaţă o cugetare pe care o lăsasem adormită prin pliurile circumvoluţiunilor personale.
În vremea copilăriei mele, sâmbăta şi duminica erau zilele în care familia lua masa de prânz împreună. Bag seama acest obicei a început să se degradeze şi, în cele mai multe cazuri, chiar când familia este împreună, sub acelaşi acoperiş, fiecare este închis în faţa televizorului (mai nou – calculatorului) propriu. Şi aşa devenim din ce în ce mai singuri, iar casa se transformă încet, dar sigur, din căminul primitor, într-un loc de trecere. Coborând în intimitatea cuplului, s-ar putea constata că nici dragoste nu se mai face ci, tot mai mult – sex.
Înclin să cred că retragerea „la ţară”, la care majoritatea „românilor medii” aspiră către sfârşitul vieţii, nu este neapărat doar căutarea liniştii şi a unei existenţe mai relaxate din punct de vedere economic. Cred că este, mai degrabă, o încercare de a regăsi timpul pierdut. A acelui timp care curge cu viteza ancestral-balcanică, „în ritmul cailor, al zilelor şi al nopţilor”, a acelui timp în care familia stă mai mult de cincisprezece minute la masă. A acelui timp pe care, în zilele noastre, nu-l mai găsim pentru că l-am risipit demult.
Minunată poezie, Lia! 😎
ApreciazăApreciază
După ce am mai ajuns şi eu pe aici, din „graba spre niciunde”, pot să spun că îmi plac mult aceste versuri. O realitate -din păcate sumbră- reflectată foarte corect. Mă întreb însă, cum am putea ieşi din această realitate, în condiţiile în care aceasta este generalizată şi dacă îndepărtezi „masca şi mimarea”, societatea te consideră naiv şi rişti să fii marginalizat. Aşa cred eu. Nu am speranţe că într-un viitor apropiat va exista un trend spre normalitate.
ApreciazăApreciază